Am pierdut poate prima și ultima bătălie, cea cu care începe și se termină viața, bătălie ce după naștere și înainte de moarte dă sensul.

Este întuneric în lumină și adânc fără margini, timpul meu caută liniștea pierdută.

Ca și la început de drum, la sfârșitul acestuia suntem noi cu noi înșine, cu veșnice întrebări fără eternele răspunsuri care poate încă, încă mai pot schimba destine.

Povestea mea, este una din miile care nescrise vreodată de mâna unui suflet singuratic au rămas doar în inimi triste.

Lumea se mișcă, timpul și spațiul, clipele, sentimentele, visele. Mai îndepărtați cu o zi, cu fiecare clipă mai alungați de noi înșine plecăm pe drumuri pe care mâine nici unul dintre noi nu-l va regăsi pe celălalt.

Ai fost lumea mea! Ești încă lumea mea! Abstract sau real, eu sunt un om mort pentru tine. Și, doamne cât te iubesc, cât te-am iubit! E atâta pasiune nerostită, necunoscută și atâta durere a amintirilor ce nu se pot uita, încât nu pot decât să aștept sfârșitul ca izbucnire, căci: Ce e viață fără tine? Eu însumi nu mă regăsesc în vorbele, visurile, gândurile mele, în timpul și inima ce-mi bate în piept, căci fără să știi mi-ai luat cu tine, totul, atunci când ai plecat fără să spui tristul : ADIO.

Din nefericire destinul ne-a despărțit drumurile. De-atunci au trecut ani de zile, în care am fost singur, clipă de clipă, trăind numai pentru tine, numai și numai pentru tine. Tu le-ai trecut alături de prieteni, care veneau și plecau pentru că li se cerea prea mult. Eu știu ce-ai simțit, ce-ai crezut, ce-ai dorit, ce-ai sperat, ce-ai vrut să realizezi și pentru toate astea am luptat zi de zi să te câștig.

N-ai înțeles niciodată și cum singura lege care îmi guverna viața era că în iubire nu există altă mândrie decât aceea de a fi iubit – ai câștigat.

         

Comments are closed.