Câinele de preerie

Deși numele sugerează altceva, câinele de preerie nu este totuși un câine, ci un rozător. Acesta se găsește în vestul Statelor Unite, din Canada și până în Mexic, în statele: Montana, Dakota de Nord, Dakota de Sud, Nebraska, Kansas, Oklahoma, Texas, New Mexico, Colorado, Arizona, Utah și Wyoming, inclusiv zone ale Deșertului Mojave și deșerturile Chihuaha.

De fapt, acest animal este cel mai sociabil dintre membrii familiei veverițelor, și este înrudit îndeaproape cu veverițele de pământ, marmotele și veverițele de copac. Există cinci specii de câini de preerie, și anume:

– câinele de preerie cu coada neagră, care ocupă porțiuni înguste de câmpii uscate, ce se întind din centrul Texasului și până în Canada;

– câinele de preerie cu coada albă, ce ocupă vestul Statelor Unite: Colorado, Utah, Wyoming și Montana;

– câinele de preerie al lui Gunnison, care are coada mult mai scurtă decât celelalte specii de câine de preerie și are un colorit unic al blănii;

– câinele de preerie mexican, care este acum o specie pe cale de dispariție și se poate găsi în număr limitat în anumite locuri din Mexic;

– câinele de preerie Utah, care este cea mai mică dintre specii și pare a fi și ea o specie pe cale de dispariție.

Din aceste 5 specii, doua sunt cele principale și anume: cel cu coada neagră și cel cu coada albă. Specia cu coada neagră se poate întalni în zona Marilor Câmpii și a Marelui Bazin. Această specie este cea care se găsește de vânzare în magazinele cu animale de casă și poate fi un pui prins în sălbăticie, sau poate proveni de la un crescător de câini de preerie. Cealaltă specie principală, cu coada albă, se găsește la altitudini mai mari decât cel cu coada neagră și hibernează în timpul iernii.

Câinii de preerie sunt rozătoare robuste, grase și cu blana ușor căruntă. Au capul rotund și mare, coada păroasă și picioarele scurte. Au 22 de dinți. Aceștia cântăresc între 680 de grame și 1.36 kilograme, au lungimea de 27 sau 33 centimetri, coada lor măsurând între 7 și 10 centimetri. Blana lor este de culoare aurie, cu urechile mai închise la culoare și abdomenul de culoare alb deschis. Câinii de preerie au smocuri albe de păr în jurul ochilor, pe ambele părți ale nasului și deasupra buzei superioare. Acestia au urechile scurte și foarte adesea ascunse de blană, ochii lor sunt pozitionați în parțile laterale ale capului și sunt adaptați la observarea mișcării în spațiu deschis, lucru care îi ajută să depisteze prădătorii cu succes.

Toți câinii de preerie sunt animale diurne. Câinele de preerie cu coada albă hibernează pe toată perioada iernii, dar celelalte specii de câine de preerie doar dormitează pentru scurte perioade ale iernii. Câinii de preerie au un sistem social foarte complicat, compus dintr-un mascul și câteva female și puii acestora. Populația variază între 5 și 35 pe un teritoriu de 4000 de metri pătrați. Acest animal își sapă singur vizuinile. Vizuinile sunt foarte bine construite și au un șanț în permanență întreținut, care îi apară de inundații. Intrarea în vizuină are forma de pâlnie și au un diametru cuprins între 7 și 10 centimetri. Sub pământ aceștia construiesc tuneluri, care conțin și camere pentru depozitat mâncarea. Aceste tuneluri pot avea cel puțin 30 de metri lungime.

Când se apropie un prădător, primul câine de preerie care îl vede dă alarma printr-un sunet ascuțit, apoi dă din cap, mai țipă o dată și se bagă în vizuină. Sunetul care dă semnalul de alarmă este un fel de lătrat din două silabe, iar după ce aud sunetul acesta, celelalte santinele care se află mai departe de zona periculoasă îi iau locul de pază și continuă să monitorizeze mișcarile prădătorului. Studii recente au descoperit că acești câini de preerie posedă cel mai sofisticat limbaj dintre toate animalele. Aceștia se pare că scot sunete diferite când dau alarma, fiecare sunet fiind diferit în funcție de ce prădător a fost văzut. Câinii de preerie pot fugi cu viteza de 56 kilometri pe ora pe distanțe scurte, însă singura lor apărare care funcționează este să dea alarma și să se ascundă în vizuini.

Dieta câinilor de preerie constă în mare parte în ierburi, rădăcini, muguri de flori, iar apa o iau din ceea ce mănâncă. Câteodată mănâncă și insecte. Câinele cu coada neagră se împerechează în luna ianuarie, puii lor născându-se în martie, iar câinele cu coada albă se împerechează în martie și aprilie, puii născându-se în mai. De obicei, femela se împerechează cu mai mulți masculi în același timp, astfel puii care ies vor avea mai mulți tați. Când se nasc, puii sunt orbi și lipsiți de păr. Ochii lor se deschid după 33 sau 37 de zile. După 6 săptămâni încep să iasă afară din vizuină, iar până la începutul toamnei pleacă de lângă mamă.

Principalii prădatori ai câinlor de preerie sunt: coioții, lincșii, vulturii, șoimii, bursucii și nevăstuicile. Până de curând se credea că acest animal este extrem de dăunător datorită faptului că tunelurile pe care le construiesc ocupă 7 % din pământul unei ferme, însă ultimele cercetări au arătat că de fapt aceștia sunt chiar beneficii, întrucât aceștia fertilizeaza solul in mod natural si ajuta la imbunatatirea calitatii pamantului. Astazi, dupa decenii de eradicare de câtre oameni și diverse boli, câinii de preerie au dispărut în număr mare, totuși unele colonii sunt protejate în câteva parcuri naționale din Statele Unite.

Sursa

Distribuie acest articol și prietenilor tăi: