Cât de singuri suntem. . . Par a fi cuvintele unui pesimist.

Cât de singuri suntem. . .  Par a fi cuvintele unui pesimist.  Și la ora actuală chiar asta reprezintă.  Pentru că mă doare.  Mă doare când  îmi caut prietenii și nu-i găsesc lânga mine.  Se spune că prietenii îți sunt dați,  nu ți-i alegi singur.

Să răspund pe rând. . .  Da,  sunt cumplit de amăgit de prietenii mei.  Știi ce credeam eu despre prietenie? De fapt,  ce însemnă prietenia,  printre altele,  pentru mine. Însemna că,  dacă unul dintre ei mă sună la 2 noaptea și mi-ar fi spus că mă așteaptă,  m-aș fi îmbrăcat și aș fi plecat imediat.  Fără să întreb de ce vrea să vin.

Asta este ceea ce aș fi făcut eu pentru oricare dintre prietenii mei. . .  Știi ce dureros este când îți dai seama că prietenia merge doar până la interesul personal? Când vezi că ceilalți se retrag atunci când trebuie să facă mici sacrificii? Când îți dai seama că totul este un vis?

Un prieten te poate ajuta dar nu o face,  pentru că nu are chef.

Tu ești un paradox.  Au  fost momente când m-ai dezamăgit enorm.  Erai prietena mea și fata pe care o iubeam.  Erai mai mult decât o prietena.  În fața ta îmi deschisesem  sufletul așa cum era el.  Erai,  aș putea spune,  ultima persoană în care voiam să cred.  Și voiam încrederea ta.

Și pentru prima oară mă întrebam cine ești? Ești cea pe care o vedeam eu? Sau erai o femeie care se temea de toti cei din jurul ei,  care nu mai credea în nimeni,  nici măcar în cei care țineau cu adevărat la ea? Cred că din cauza asta am reușit să trec peste dezamăgirea produsă de tine.  Mai ales când am văzut că te străduiai.  Te străduiai să fii tu însăți.  Și-ți era atât de greu.  Și greutatea se rezema pe mine. . .

Când ai apărut în viața mea am refuzat să înțeleg ceea ce se întamplă cu mine.  Evoluția o știi. . .  Te iubeam și avem nevoie de tine.  Dar aveam nevoie și de prietenii mei.  Nu credeam să spun asta unei femei,  dar te-ai dovedit o prietenă mai bună decat ei. . .

Nu-mi rămâne decât să plec singur,  cu gândul la tine și la ceilalți prieteni ai mei,  aflati atât de departe. . .  Trebuie să mă conving că indiferent ce aș face,  până la urma voi rămâne singur.

E drept,  îmi vor rămâne amintirile.  Și le voi retrăi.  Sunt singurele care nu m-au părăsit niciodată. . .  Poate mă voi întoarce,  poate nu mă voi întoarce.  Nu am fost niciodată singur pe munte și nu știu cum voi răspunde chemării muntelui.  Nu vreau să te indispun,  dar dacă nu mă întorc,  spune-le să mă caute.  Să vorbească cu călugării de la Peștera și să mă lase acolo.  Este locul în care aș vrea să mă odihnesc.  Sunt atât de obosit…

Voi pleca definitiv…Cine știe când va fi: peste o zi sau peste un an? Dumnezeu hotarăște.  Nu vreau să scrie nimic pe cruce decât numele meu.  Și să-mi pună simbolul pe mormânt. . .

Și te mai rog ceva: să nu aduci niciodată vorba despre ceea ce am scris aici.  Nici măcar în glumă.

Distribuie acest articol și prietenilor tăi: