Cum poți alina un suflet pentru care și fulgii de zăpadă par a fi morminte deschise?

Cum împaci un suflet care plânge? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare deplină, o renunțare totală și o durere enormă?

Îi poți spune oare că totul va fi bine?…că lucrurile vor reveni la normal?…că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i…iar de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată? Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în deznădejdi?…

Nu reușești…nu poți face nimic,când de fapt universul întreg moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta….îți pui abisul capătâi și te îngropi în durere. Ai vrea să plângi….ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui tot amarul.

femeie își dă sufletul și pe urmă și-l reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat. O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei.

De cele mai multe ori te obișnuiești greu la început să-ți placă femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei.

Dar nu poți să plângi, ci doar ai inima tristă…

Comments are closed.