Dacă știi cum este să adormi nopțile sperând că razele dimineții or să topească dorul, știi ce înseamnă să speri zadarnic.

Învață-mă atunci cum să-mi iau sufletul și să-l scutur zdravăn ca să curgă din el picătură cu picătură veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire.

Mi-e dor, atât de dor… De tine. De noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Și nu pot Și nu găsesc cuvinte să spun cum, când și cât de mult mi-aș dori să nu mai îmi fie. Dacă tu știi ce este acela dor, dor de o ființă mai mult decât de orice altă ființă, atunci te rog și implor, scapă-mă de el, de dor. Scapă-mă de intrus. Este dorul ăsta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoașă și niște brațe care se coboară înainte să apuce să se întindă. Pe care aș vrea nespus să ți-o arunc ție.

Iar dacă tu știi cum este să trăiești cu ființa altuia într-a ta, te rog, smulge-o din mine și las-o să trăiască de una singură. Dă-i înapoi dreptul la simțire! Lasă-mă și pe mine să respir aerul meu, cu nasul și partea mea de viață. Lasă-mă nici mai mult, nici mai puțin decât exact cum eram înainte de tine. Eram din vârful degetelor până la capătul firelor de păr numai visuri frumoase, dorințe multe de fericire, speranță și tremur de încredere.

Mi-e dor să te știu departe de mine, acolo de unde nu o să te mai întorci niciodată la mine atunci când îmi este greu, și rău, și trist, și urât și imposibil. Mi-e dor să nu te mai simt și să nu te mai vreau atât de aproape. Caut pământul nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile și apele care să-mi spele nopțile în care mă cutremur de dor.

Mi-e dor și mă strânge. Mă sufocă și mi-a secat puterile. În vis mă înec cu prezența ta. În realitate, mă sufoc cu lipsa ei. Dorul ăsta mă arde chiar și atunci când stau bine pe picioare. Dacă ai fi departe însă, eu cum m-aș mai putea întoarce la mine cu inima senină?

Mii de cioburi s-au făcut oglinzile în care iubirea și dorința ei îmi strigau asta. Acum, este și nu mai este viața mea…

 

         

Comments are closed.