Fenomenul stigmata – stigmatele sunt semne corporale, răni, sau senzații de durere în zonele ce corespund rănilor  lui Iisus. Termenul își are originea în epistola  Sfântului Apostol Pavel către Galateni, 6:17: ‘’ De acum încolo nimeni să nu mă mai necăjească, pentru că port semnele Domnului Isus pe trupul meu.’ , și provine din limba greacă ‘’stigma’’, ce desemnează un însemn folosit pentru identificarea animalelor și a scalvilor.

Stigmatele variază de la caz la caz, dar, în principiu acestea sunt asociate cu religia Romano-Catolica. Astfel, Biserica a realizat o serie de criterii ce stabileau veridicitatea fenomenului. În primul rând, incapabilitatea medicilor de a vindeca rănile prin tratamente variate, iar al doilea consta în mirosul emanat de răni, care în cazul stigmatizaților este unul plăcut (uneori floral), denumit Parfumul Sfințeniei.

Manifestare

Suferinzii prezintă răni considerate sfinte, care potrivit Bibliei i-au fost cauzate lui Iisus în timpul răstignirii: în zona mâinilor, a picioarelor, în lateral datorită suliței, iar în unele cazuri au fost raportate chiar și pe frunte, asemănătoare cu cele determinate de coroana de spini. Fenomenul mai poate fi regăsit și sub alte forme, gen lacrimi însângerate, apariția unor leziuni asemănătoare celor de biciuire pe spate, și a transpirației sub forma de sânge.Uneori rănile nu se vindecă, dar nici nu se infectează.

Persoanele care au primit stigmatele sunt adesea extaziate, fiind copleșite de emoții.

Există și stigmate invizibile, purtătorii lor nu au răni vizibile, dar simt durerea provocată de acele răni..

În una din lucrările sale, teologul Ivan Illich spunea : ‘’Compasiunea față de Hristos… este credința atât de puternică și atât de adânc înrădăcinată, încât duce la încarnarea individuală a durerii contemplate’’. Conform teoriei lui, fenomenul stigmata este rezultatul unei trăiri  religioase intense și al dorinței individului de a se asocia cu suferindul Mesia.

Istorie și cazuri

În prezent nu se știe de existența vreunui caz de stigmat înaintea secolului al XIII- lea, când picturile religioase ale creștinismului vestic au prezentat crucificare lui Iisus, punând accentul pe umanitatea sa. Primul caz înregistrat fiind cel al englezului Stephen Langton din Canterbury, Anglia, în anul 1222.

Sfântul Francisc din Assisi

În anul 1224, cu doi ani înaintea morții sale, acesta a pornit într-o călătorie către La Verna pentru un post de patruzeci de zile. Într-o dimineață, în apropierea sărbătorii Înălțării Sfintei Cruci, un înger cu șase aripi i s-a arătat lui Francisc în timp ce se ruga. Pe măsură ce îngerul se apropia, Francisc a văzut ca acesta era crucificat. A fost supus de apariție, și inima i s-a umplut de exaltare, tristețe, și suferință. Când îngerul a plecat i-a lăsat lui Francisc răni pe mâini, picioare și în zona coastelor, cea din urma ca și cum ar fi fost cauzată de aceeași suliță care l-a străpuns și pe Hristos. Urmele piroanelor i-au apărut imediat pe brațe și picioare, iar din leziunea aflată în lateral, în partea dreaptă, conform lui Thomas din Celano, primul care a scris biografia Sfântului Francisc, a început să se prelingă sânge. Potrivit acestuia, cantitatea ce se scurgea din rana corespunzătoare străpungerii suliței, era atât de mare încât hainele sale erau îmbibate cu ‘’sfântul sânge’’.

Conform arhivelor despre simptomele Sfantului Francisc, doctorul Edward Hartung nu a reușit să afle ce boală îl  chinuia pe omul sfânt. Hartung considera că acesta suferea nu numai de conjunctivită, boală contractată în Egipt la vârsta de patruzeci  și cinci de ani, dar și de malarie cuarta, boală ce afectează ficatul, splina, și stomacul cauzând bolnavului dureri intense. Una din complicațiile acestei afecțiuni, adesea întâlnită în acea perioadă, este purpura, maladie caracterizată prin apariția pe piele a unor pete roșii provocate de trecerea globulelor roșii în derm. De obicei aceasta se manifestă simetric, așa că fiecare mână și picior ar fi fost afectate. Dacă acest caz ar fi fost cel al Sfântului Francisc, el ar fi suferit din cauza echimozelor, purpure foarte mari.

Pio din Pietrelcina

Încă din copilărie Francisc Forgione era recunoscut pentru pietatea sa. Nimeni nu a fost surprins când acesta a decis sa devină călugăr capucin pentru ca mai târziu să fie hirotonisit sub numele de Pius. Deși a contractat tuberculoza, acesta a continuat să își îndeplinească îndatoririle, deși uneori, în timpul slujbelor intra în transă. În timpul unui asemenea incident, în anul 1918, preotul s-a prăbușit și a fost scos din biserică inconștient. Cei care l-au consultat au găsit răni sângerânde pe mâini și picioare și într-o parte ca cele făcute de un obiect ascuțit. Preotul avea stigmate, însemnul lui Hristos.

Constatările erau inexplicabile, iar leziunile nu au suferit infecții niciodată,vindecându-se o dată, dar apoi au reapărut. Semnele au fost examinate de Luigi Roamnelli, directorul spitalului din Barletta, timp de un an de zile. Printre cei care au analizat stigmatele se mai numără și doctorul Giorgio Festa (1920 si 1925), medic privat, profesorul Giuseppe Bastianelli, doctorul Papei Benedict al XV-lea, care a confirmat existența leziunilor, însă a  refuzat să facă alte comentarii, și patologul Amico Bignami de la Universitatea din Roma care nu a putut pune un diagnostic. Atât Bignami cât și Bastianelli au făcut observații asupra marginilor neobișnuit de fine ale rănilor și asupra lipsei edemului. Doctorul Alberto Caserta a făcut radiografii mâinilor, însă nu a identificat nici o anormalitate în structura osoasă.

Thérese Neumann (1898-1962)

S-a născut între Vinerea Mare si Paste la Konnersreuth, Bavaria. A suferit multe accidente din cauza cărora și-a pierdut vederea, avea crize convulsive, ajungând în cele din urmă la paralizie.

Poate că ceea ce o face specială este faptul că data de 29 aprilie 1923, zi ce coincidea cu sanctificarea Sfintei Therese din Lisieux (1837-1897),  aceasta și-a recăpătat vederea, iar doi ani mai târziu, pe data de 17 mai, Therese Neumann, învinge paralizia. Apoi, în urma unei viziuni cu  Iisus, pe data de 4 martie 1926,  îi sunt marcate brațele, picioarele, zona coastelor și chiar și lacrimile devin sânge. În plus, se pare că erau prezente sângerări și la umeri, coate și genunchi.S e spune de asemenea că de la Crăciunul din anul 1926 până în anul morții sale, 1962, Neumann s-a hrănit doar cu zilnica împărtășanie.

Gerard Critch

În aprilie 1988, in mass-media circula cazul preotului Gerard Critch dintr-o parohie din Antigua,Indiile de Vest.  Acesta a fost transportat la New York pentru a fi tratat de medici specialiști ale căror eforturi s-au dovedit zadarnice. Potrivit spuselor enoriașilor, aceștia erau țintuiți la podea de o forță invizibilă, și simțeau cum rănile le erau vindecate după ce acesta îi binecuvânta. Bancherul R.Allen Stanford, cel al cărui avion l-a dus pe Gerard Critch la New York, a declarat că din rănile preotului se prelingea mir, la fel cum s-a întâmplat și lui Iisus.

Studii științifice

Biserica Romano-Catolica nu consideră că stigmatele conferă individului sfințenie, ceea ce face ca anual să fie raportate cazuri de escrocherie intenționată sau nu. De asemenea, este luat în considerare rolul medicinei psihosomatice care ar putea demonstra cauzele rănilor subite asemănătoare cu cele ale lui Hristos.

Studiile moderne au postulat faptul că stigmatele își au originile în isterie sau sunt legate de  tulburări de identitate disociată, în special în legătura dintre comprimarea regimului alimentar prin înfometare, stările mentale disociate și automutilare, toate fiind puse în contextul unei credințe religioase.

Cazurile de anorexie nervoasa adesea prezintă automutilare asemănătoare cu stigmatele, ca parte componentă a unei afecțiuni obsesiv-compulsivă. Relația dintre automutilare și înfometare a fost observată și printre prizonierii de război și în timpul foametelor. Un studiu psihanalitic al stigmatizatei Thérèse Neumann sugera posibilitatea ca stigmatul acesteia a rezultat în urma  simptomelor stresului post-traumatic din timpul automutilărilor inconștiente prin intermediul unei autosugestii intense.

În lucrarea sa ”Stigmata : Un fenomen medieval într-o eră modernă”, Edward Harrison  spune că nu există un mecanism cu ajutorul căruia sa se producă stigmatele. Harrison nu a găsit nicio dovadă a originii supranaturale ale însemnelor. Cu toate astea, el a concluzionat că cele de proveniență naturală nu trebuie să fie considerate farse. Desigur, unii indivizi s-au însemnat singuri, intenționat, vrând să sufere ca Hristos, ca simbol al evlaviei, alții doar accidental. Important despre stigmatizați nu este faptul că majoritatea era reprezentată de bărbați, ci faptul ca ei nu erau hirotonisiți. Stigmatul devenea un avantaj, dându-le posibilitatea de a avea acces la trupul lui Iisus, fără a cere permisiunea Bisericii prin cuminecătură. Doar în ultimul secol preoții au fost stigmatizați.

Ca orice lucru ce stârnește controverse, misterul stigmatelor a învăluit și zidurile Hollywoodului, creându-i fenomenului o latura comercială, care poate se depărtează mult de ceea ce reprezintă de fapt. Un exemplu în acest sens este reprezentat de Stigmata, film produs în anul 1999, controversat atât pentru prezentarea clerului de la Vatican pus in situația de a ucide o femeie nevinovată, cât și pentru relația dintre cele două personaje.

În final, în urma părerilor împărțite în ceea ce privește originea acestui fenomen, și a escrocheriilor, rămâne certitudinea faptului că oamenii, din dorința de a experimenta o senzație tipică divinului, lasă ca impactul religiei să atingă un nivel atât de ridicat încât conștienți sau nu, aceștia își provoacă durere fizică.

Write A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.