Iată-mă stând aici, departe de tine. Oarecum departe, fiindcă toți facem parte dintr-un singur spațiu( și după spusele lui Einstein spațiul și timpul sunt inseparabile, deci, nu doar că mă aflu lângă tine, dar mă aflu lângă tine ACUM ) și din cauza asta poate nici nu-mi fac griji (desigur, atunci când reușesc să nu-mi fac griji). Și scriu de parcă chiar ai să citești vreodată toate lucrurile astea.

De parcă le-ai crede cu adevărat dacă le-ai citi. Și scriu fiindcă nu toate se pot spune. Nu înțeleg nici eu de ce. Probabil sentimentele care sunt prea adânci nu-și găsesc la suprafață cuvinte, de aceea ele se potrivesc doar adâncurilor.

Mă întreb dacă, până azi, am atins și eu viața cuiva cum ai făcut tu în cazul meu. Mă întreb cum, într-o atingere atât de fină ai reușit să aduni atât de multă putere încât să cutremuri din temelii o viață. E drept că viața mea n-a fost zidită pe vreun teren sigur. Mai degrabă pe unul alunecos căci nu am știut prea bine niciodată încotro mă îndrept. Nu știu nici acum. Dar acum ai apărut tu. Tu cu tot ceea ce ești. E de neînțeles ce poate face dragostea din oameni. Cum îi dărâmă și îi zidește din nou, cu atenție, cu migală și cu speranță. Cum remodelează sufletul omului precum o plastilină. Și cât de minunat e să te lași în mâinile unui meșter priceput!

Mă întreb de ce, citind atâtea gânduri ale oamenilor care scriu la fel ca și mine ( sau eu la fel ca și ei) prefer să scriu aceste rânduri în loc să-ți vorbesc. Vezi, poate problema noastră, a oamenilor de astăzi e lipsa credinței. A credinței în lucruri bune, a credinței în cuvântul celuilalt, într-un final fericit, în frumusețea unei zile însorite, în prezentul așa cum este el. E de înțeles fiindcă viața nu prea ne îngăduie să fim optimiști, cu siguranță și de teamă de a nu cădea în patetism. Chiar și așa, nu văd nimic rău în ceva ce nu e rău întrebuințat, după cum am găsit scris de câtre Sf. Maxim Mărturisitorul : „Nimic nu e rău din cele ce sunt, decât reaua lor întrebuințare care vine din negrija minții de a cultiva cele firești.” Îmi place ideea asta, însă e greu să te potrivești sufletește cu cele firești. E firesc acum să fi acolo și eu aici. E firesc să treacă atât de greu timpul când ești nelipsit din mintea mea.

E firesc să-mi fie atât de dor de tine, încât să tac, să închid ochii și să îți zâmbesc cu credința că gândul meu ar putea ajunge la tine.

         

Comments are closed.