Iubirea e ca un preș la intrarea în suflet. Ne lăsăm pe el toate sentimentele atunci când plecăm. Să le curețe altul dupa noi. Ne grăbim să închidem uși ,chiar dacă nu avem chei pentru a deschide altele noi.

Trântim totul în urma noastră,pe măsura durerii din suflet. Și cu cât ne doare mai tare,cu atât zgomotul plecării e mai tăios. Nu ne mai pasă,ne lepădăm de orice gest frumos și gând bun. Și uităm. Ce-a fost,cum a fost și cât a mai rămas în sufletul nostru. Și simțim pustiu și fără de șansă. Și fără cale de întoarcere.

Sinceritatea,ca și iubirea, e un paradox, doar ceva bun de comentat și care arăta frumos în cuvinte. Practic,însă,nu suntem decât niște primitivi lipsiți de sentimente și simț de răspundere. Nici măcar pentru propriile fapte. Suntem încontinuu într-o balanță a propriilor interese. Sinceritatea nu mai e o virtute,ci o scoatem ca pe o haină nouă,în ocazii speciale,doar când vrem să impresionăm . E trist cât de singuri suntem într-un secol în care am ajuns ,practic,să ne călcăm în picioare.

Nu-mi mai pun așa multe întrebări, nu mai mă uit atât de mult în jur ,indiferent, oameni, fapte, lucruri sau stări, chiar nu mai simt nevoia să analizez , să mă întreb sau sa îmi caut răspunsuri. Îmi ajunge să îmi placă sau să nu îmi placă ca și finalitate. Și-n funcție de asta să vreau sau să nu vreau ceva. Poate n-ar mai trebui să ne căutăm atâtea motive să simțim, să vedem goluri sau plinuri, să te doară sau să nu te doară. Să luăm lucrurile pur și simplu așa cum sunt și vin. Pe simplul motiv că, ne place sau nu, viața chiar e tot mai scurtă cu și pentru noi.

La ce să o mai risipim pe nimicuri ? Tot ce rămâne e : “bine că a fost, bine că am putut”.

         

Comments are closed.