Tag

absurdul vieții

Browsing

Ați observat vreodată tăcerea care se lasă peste un suflet care-a pierdut aproape totul din el? O pustietate grea care-l apasă atât de tare încât în locul cuvintelor, îi reușesc doar suspine adânci, repetate involuntar.

Se întâmplă multe într-o singură viață. Uneori, parcă prea multe ca să apuci să și înveți sau să înțelegi câte ceva din ea. Poate unele întâmplări, mai devreme sau mai târziu, îți deschid ochii în multe privințe. Îți lărgesc orizontul și te fac să privești prin zidurile pe care le-ai tot construit de-a lungul timpului. Cumva, suferințele te ajută să crești în interior, în timp ce ție doar îți pare că te scufunzi, tot mai inevitabil, în mocirla durerilor pe care nu știi cum le poți traduce în limbajul sufletului tău.

Casa e goală. Și asta nu ar fi atât de grav dacă sufletul ți-ar fi plin. Numai că tot ceea ce îți circulă acum prin vene sunt amintirile acelui suflet care îți lipsește și pe care știi că nu-l vei revedea nicicând.

Teoretic, oamenii din sufletul nostru nu mor decât odată cu noi. De parcă asta ar putea să ne consoleze. Pare nedrept că putem continua viața fără ei și ne simțim vinovați că trebuie. E trist că nu încetăm să trăim o dată cu ei și reușim, oarecum, să șchiopătăm așa, într-un picior de suflet rănit, tot restul vieții. Ne purtăm ca și cum nu ne lipsește nimeni. Practic, însă, trăim cu speranța unei minuni. Îi revedem intrând pe ușă, spunând o glumă în timpul mesei sau stând pe fotoliul în care nimeni altcineva nu se mai așează.

Ne lipsesc în concret oamenii, căci în abstract îi colorăm după propriile idei și nevoi. În realitate, ei sunt atât de diferiți decât am vrea să fie, încât ajungem să-i iubim tocmai pentru că sunt altfel decât ne putem imagina. Știm că, doar în concret, oamenii există cu adevărat. În mintea noastră, ei sunt doar ce ne-am dori sau nu ca ei să fie.

Așa că, ne lipsește prezența fizică. Acea voce pe care ai recunoaște-o și prin somn. Atingerile care te-au alinat. Cuvintele la care niciodată nu te aștepți. Gesturile specifice. Și atâtea lucruri pe care nici n-ai apucat să le trăiți împreună, căci întotdeauna găsești încă ceva de împărțit cu cel pe care îl iubești. Toate cuvintele pe care nu le-ai spus. Toate locurile pe care nu le-ați vizitat. Toate sfaturile pe care nu le vei mai auzi. Toată iubirea care ți-a rămas și n-ai cui să o mai dai, căci nici o persoană nu poate fi înlocuită în sufletul tău.

Nu cred că sufletul poate accepta pierderi, chiar dacă mintea înțelege întregul proces al vieții. Sufletește, nu învățăm niciodată să pierdem sau să uităm. Iar pierderile ne schimbă viața și percepția despre viață, pentru totdeauna. De atunci, viața se împarte în două: „înainte” și „după”. Și „după” nimic nu va mai fi ca „înainte”.

Mă străbate până la oase absurdul vieții. Neputința, de multe ori, imaginară pare atât de adevărată, de vie. Ce să mai înțeleg? Am puterea să schimb ceva? Nu pot schimba decât ce sunt și nici asta intotdeauna.

Ce rost are? Ce rost am? Ecouri… Cuvinte fără vreo logică, întrebări fără răspuns, răspunsuri fără vreo întrebare. Nici o noimă. Nici o ordine. Nici o ieșire.Disperare și strigăte sugrumate de ajutor. Nu-mi răspunde nimeni, căci sunt doar eu în bezna insuportabilă în care m-am adâncit tot mai greu, tot mai departe.

Unde mi-am găsit până acum speranța? Cu siguranță nu în locurile astea sumbre și haotice pe care le străbate mintea mea acum. Nu-mi folosește la nimic rătăcirea asta, sunt conștientă. Dar îmi folosește ceva la ceva? Folosesc eu unui rost? Parcă e atât de inutil să-ți pui întrebarea asta pe cât e să încerci să răspunzi la ea…

Parcă nimic nu are rost uneori. Nici lumea, nici viața, nici -mai ales- eu. Aceleași zile, aceeași neputință, aceeași tristețe când privesc viața.

Tot mai adânc mă înec în gânduri. Mă întreb de unde găsesc puterea mereu să mă întorc la mal, atât de brusc, de parcă n-aș fii gustat vreodată amărăciunea zonelor abisale? Să fie nevoia de aer, nevoia de speranță sau doar cursul normal al vieții care mă menține pe linia de plutire și care e imun la stările mele lăuntrice?

Paradoxal… Viața ne aruncă în valurile ei și tot ea face pe salvamarul!