Tag

bucurie

Browsing

Fericirea mea n-a depins niciodată de vreun moment de nebunie în care resping orice fel de contact cu oamenii. Nu am reacțiile astea pentru că sufăr, nu suport oamenii sau sunt sălbatică. Au fost clipe în care eu însămi am crezut despre mine că sufăr, însă acum consider că a fost doar un motiv pentru a fi singură. Acum, privind înapoi în timp, mă regăsesc în camera mea de odinioară, cu becul stins, cu lumânări sau lampa pornită, citind o carte, scriind cuvinte noi in vocabular, adunând citate sau, pur și simplu, ascultând, la căști, o piesă anume pe „repeat”, cu ochii în tavan.

Abia acum conștientizez relația mea strânsă cu singurătatea. A fost mereu lângă mine și nu m-a plictisit niciodată. În general, când stai prea mult în preajma unor oameni, începi să te plictisești pentru că se repetă. Spun aceleași povești, au aceleași reacții și vorbesc despre aceleași lucruri. Am observat acest lucru mai ales pentru că și eu am făcut la fel și nu o singură dată. Până m-am plictisit.

M-am plictisit de mine dar în jurul altora pentru că oamenilor trebuie să le vorbești despre ce-i interesează, altfel e mai bine să nu le vorbești deloc. E un fel de „trebuie să le spui ceea ce vor să audă”, ca să nu pari vreun sărit de pe fix, infatuat sau mai rău, ciudat. Trebuie să ai răbdare să le asculți bârfele și discuțiile care nu duc niciunde dacă vrei să le fi prieten. Și de parcă nu ar fi de ajuns, trebuie să și participi. Să ai reacții gen : „Vai, nu! Chiar așa? Incredibil, ce nesimțită” sau „Săracul de tine, prin ce-ai trecut” sau măcar un „Crede-mă, știu cum e”. Dacă încerci să schimbi subiectul, e clar că nu îți pasă de durerea celui apropiat și devii tu subiectul bârfelor în cadrul unei situații asemănătoare.

Se întâmplă însă, să ai norocul să întâlnești și oameni care folosesc cuvintele ca să transmită idei, ca să facă schimb de idei. Și oricât de incredibil poate suna pentru unii, oamenii aceștia nu sunt deloc plictisitori. Te trezești dis-de-dimineață cu ei la geam, cântându-ți la chitară, spun bancuri haioase, sunt pasionați de lucruri despre care majoritatea nu știu mai nimic, știu să danseze dansuri demult uitate sau cu cele mai simple cuvinte, te pun pe gânduri și îți transmit o stare de bine. Te pun pe gânduri dacă îți place să gândești.

Dacă îți folosești creierul doar ca să respiri și doar când primești impulsuri către centrele nervoase cum că ar trebui să miști mâna să te ștergi la fund sau să îți dai cu pumnu’ în piept (mai mult la figurat) câte-ai făcut sau cine ești și mai ales, câte ai, atunci nu ai să faci niciodată vreo diferență între o conversație cu rost sau una fără rost.

Cum ar fi să-ți propui să deschizi ochii mai mari, să trăiești mai mult, să simți mai mult?

Să înțelegi înainte să judeci, să observi totul ca pentru prima oară, să te bucuri de tot ce ai în loc să victimizezi la nesfârșit? Să privești în urmă și să fii cinstit cu tine măcar o secundă. Ce a însemnat pentru tine?

A fost un an al oamenilor cred…mi-am aruncat  privirea și am zăbovit asupra lor mai mult ca oricând .

Timpul e implacabil cu noi…își așterne anii, lunile, săptămânile, orele, secundele pe umerii noșstrii gârboviți de întrebări, pe genunchii înmuiați de atâta alergat. Și te schimbă…în timp…Dar oamenii…oamenii sunt mereu altfel…sunt oglinzi nou-nouțe  ce-ți creionează eventuale posibilități de existențe, de drumuri .

Oamenii sunt pasiune, bunătate, ambiție, toleranță, curaj, dăruire..Oamenii pot fi orice dar în primul rând  sunt exemple. Unice. Ireversibile. Incomparabile…cuvintele sunt de prisos…e suficient să le surprinzi privirea din ochi, patosul din suflet.

Nu știi ce va urma dar, cu speranța agățată-ntr-un colț de suflet, îndrăznești să pășești. Unii nici nu acordă atenție și aleargă grabiți pe rotița lor de șoricei fără să-și pună vreo întrebare.

Anul trecut a fost mai mult decât mi-am dorit…și încep să mă întreb cât de conștienți suntem de influența pe care o avem asupra propriei vieți.

Ai putea să-ți dorești bani, o casă, sau să-ți schimbi jobul, să te îndrăgostești, să te căsătorești, să-ți faci familie, să călatorești și mai mult, să stai pur și simplu întins pe stradă privind cerul, să alergi prin ploaie, să dormi sub clar de lună…poți să-ți dorești orice.

Iar în bilanțul meu stângaci am ieșit cu un profit mare pe acest an. Am cunoscut oameni care sunt ei inșiși, am cunoscut exemple de libertate. Și știi? O libertate poate purta multe nume. Poate purta diferite chipuri …și poate avea diferiți ochi…

Nimic insa nu e întâmpător. Niciodată. Mulțumește tuturor celor ce ți-au ieșit până acum în cale și te-au construit .Și…Nu uitați niciodată să fiți voi!

A fost cumplit. Dar am găsit puterea să suferința se zâmbesc ironic! M-a afectat mult, viața și-a urmat cursul. Pentru mine erai totul! Nimeni nu te va înlocui niciodată!

Eu am pierdut iubirea ta. Este echivalent cu a pierde dreptul de a trăi cu adevărat. Am încercat să te uit. Ce nebunie!

Era ca și cum aș fi renunțat să trăiesc. Poate singurătatea este pedeapsa pe care mi-a hărăzit-o cerul, și Doamne, cumplită e, căci cale de întoarcere nu am și durerea sfâșie trupul meu slăbit. Acum cred că în final ești mulțumită.

Liniștea dinaintea furtunii, căci privirea mea, gândurile spuse și nespuse, dar mai ales iubirea mea te va urmări mereu. Și ce mai rămâne din viață? O altă iubire e imposibilă, iar munca de zi cu zi, oamenii din jur, nu pot umple golul lăsat de tine. Mai păstrez în suflet ultima speranță. Dar eu, ce voi fi mâine și poimâine și alte 365 de zile, an de an fără tine? Timpul nu mă poate salva, am suferit cumplit.

Privesc în jurul meu! De puțin timp a început o nouă zi. Oamenii trec pe străzi, fără să știe că în spatele chipurilor de ceară, suferința se ascunde, fără să știe că mâine nu va mai fi, ca un suflet chinuit de îndoială și suferință moare. Am pierdut poate prima și ultima bătălie, cea cu care începe și se termină viața, bătălie ce dupa naștere și înainte de moarte dă sensul!

Faci ceea ce trebuie să faci ca să ajungi iar în acel punct în care erai super bine, în care erai mai mult decat împăcat cu tineși cu viața ta. Nu spun că regret lucrurile pe care le-am făcut. Spun doar că, mai devreme sau mai târziu, cu toții suntem niște criminali de iubiri. Ucidem sentimentele unor oameni care cred în noi. Ne ridicăm pe bucuria lor și în același timp ne construim fericirea pe nefericirea lor atunci când plecăm. Privim spre altă bucurie fără să ne pese pe ce anume călcăm şi ne însuşim trupuri ce ard de dorinţă în aşteptarea asta tâmpească.

Ironic, nu? Dragostea ar trebui să te salveze, dar totuşi ea ajunge să te distrugă exact când te aştepţi cel mai puţin. Pentru că dragostea neîmplinită e o fericire tristă!