Tag

când vine noaptea

Browsing

Când vine noaptea și întunericul ne închide într-un halou al singurătății, măștile cad. În întuneric, cu toții suntem la fel – făpturi calde, dezgolite sub figura luminoasă și rece a lunii care ne fixează indiferentă de cine suntem sau de cine ne facem a fi în timpul zilei.

Ea ne vede așa cum suntem: nefericiți, pustii, singuri sau măcinați de probleme, de suferință, de boală. Suntem toți bolnavi de ceva. Bolnavi de o durere fizică, bolnavi de o durere sufletească. Bolnavi de singurătate, de minciună, de amintiri. Bolnavi de viață. De ceea ce ne face ea. Zi de zi. De ceea ce  ne obligă să fim pentru a putea merge mai departe. Pentru a putea trăi în ea fără să ne prăbușim, fără să tresărim măcinați de vină sau de neputință, fără să-i lăsăm pe ceilalți să vadă unde putem fi atinși și cum putem cădea imediat la un singur cuvânt. Ca să putem trăi invulnerabili și liniștiți. Fără teamă sau conștiință.

Și atunci… cine suntem noi până la urmă? Cine pretindem a fi sau cine am devenit ? – Nu. Suntem falși. Suntem atât de murdari de minciună, ființa noastră este atât de obosită de praful cu care se acoperă zi de zi, încât am uitat cine suntem. Nu mai știm. Este posibil așa ceva? Trăim prea mult amăgindu-ne, sperând, mulțumindu-ne cu speranța unor vise de neatins, inimaginabil de îndepărtate de noi, și dorim mereu altceva – altceva care să continue să ne-o hrănească, mereu altceva pentru că nu este niciodată lucrul potrivit.

Suntem bolnavi. De vise. Ne-am rătăcit și am uitat ce vrem cu adevărat, dacă mai vrem ceva, de fapt, de aici. Îi îmbolnăvim și pe ceilalți de această obsesie, fără să ne dăm seama, folosindu-ne și de ei. Devenim dependenți de lucruri, de oameni, de situații pe care nici nu ni le dorim măcar, dar de care avem, cumva nevoie. Le găsim mereu asemănări în idealurile noastre și încercăm să le modelăm după propriile tipare. Suntem dependenți de vise. Este ca un drog. Un drog de care nu ne putem dezlipi pentru că, atunci, nu am mai putea trăi. Viața ar fi prea cenușie, prea ștearsă fără ele – fără vise. Ce ne-ar rămâne dacă nu visele noastre?

Și atunci întreb din nou – cine suntem? Noi trăim sau visăm? Noi ne hrănim cu viață sau cu vise moarte înainte să se nască? Suntem vii măcar?…