Se înșală acela care crede că știe ce este viața. M-am înșelat și eu, alături de alții, și pot să spun că îmi pare bine. De ce? Pentru că am simțit ceva… Am uitat de mine, de lume, de Univers. Toată ființa-mi paradoxal de zbuciumată era străbătuta de ochii ei. Trăiam prin ea.

Era Paradisul? Sau …Iadul? Era un înger? Sau …un demon? Acum, la fel ca și atunci, aceste întrebări nu-și găsesc răspunsul. Probabil că sunt axiome ale existenței noastre, dovezi inexpulzabile ale trecerii prin viață.

Cine ar putea ști dacă viața este o însușire sau o…calitate? Cine ar putea ști dacă omul iubește sau… vrea? În schimb, toți știu ce am simțit: împietrirea aceea la vederea ei. Toți cunosc scânteia ce a facut să explodeze în mine un foc bizar ce mi-a incendiat sufletul. Mi-a zdrobit rațiunea, mi-a frânt aripile, mi-a schimbat viitorul.

Iubeam… Imaginea închipuită a Edenului pălea, când zâmbetul ei îmi săruta chipul… Glasul ei, în contrast absolut cu vocea lumii ce mă înconjura și care îmi zgâria timpanele, umplea cu sunete calde aerul, dându-i parcă un gust dulce. Mireasma care o învăluia îmi părea nefirească, aproape neomenească.

Atunci am mulțumit Celui de Sus pentru că ochilor mei le-a fost permisă vederea Sublimului. Nu am îndrăznit să o plângăresc cu atingerea mea, ar fi fost un sacrilegiu, mi-am imaginat doar dumnezeiasca senzație. M-am trezit apoi brusc. Sunt sigur că o să mi se înțeleagă disperarea când… Doamne, fusese doar un vis!

Mă îndrăgostisem de un vis. Ceea ce pare la prima vedere o nebunie este totuși, uneori, fidela copie a cruntei realități…