Tag

durere sufleteasca

Browsing

Durerea e un lucru ciudat în lumea noastră, ciudat dar necesar, ciudat și inexplicabil, ciudat și reprimat. Așa te călești atât fizic cât și moral….e chestia aia care face diferența și care pune sare și piper într-un cotidian previzibil cu situații abrupte.

E semnul că ceva nu e bine, că ceva trebuie schimbat sau că ceva nu mai funcționează just.

Foarte ușor de concluzionat însă nu la fel de edificator de trăit. Durerea fizică te face irascibil, egoist, certareț, veșnic nemulțumit, recalcitrant….cea din interior – te răvășește.

Te duce la stări contradictorii și absolut deloc definitorii pentru propria persoană.

Deviii fără să vrei un mic monstru încăpățânat, orgolios și dornic de răzbunare.

Noi oameni..suntem atât de…atât de neînțeles.

Ne torturăm singuri, învârtim cuțitul în rană deși conștientizăm că ne doare…victimizăm și adorăm să o facem. Iar în loc să ne străduim să diminuăm durerea pe care o purtăm în suflet ,o îngropăm adânc printre chestiile frumoase rămase acolo – o reprimăm cu toate forțele noastre și o multiplicăm la infinit.

Cunoşti sentimentul ăla ciudat că trebuie să faci ceva? Un ”CEVA” nedefinit dar de care eşti convins că ai nevoie așa nepalpabil cum e el, că trebuie să-l faci cât mai repede și fără de care ai impresia mereu că eşti incomplet?

Exact asta simt acum: un mecanism întreg parcă a fost pornit iar eu nu găsesc instrucţiunile de utilizare, sau în orice caz nu ceea ce e necesar în momentul respectiv. Partea proastă e că stă ascuns atât de bine încât nu reuşesc să realizez ce e….și continuă să mă macine, să mă roadă încet pe dinăuntru….poate că e mai bine să mă detașez de-ar fi posibil…

Suntem mereu pe fugă, mereu grăbiți, mereu frenetici în a prinde ceva anume..dar nu ne dăm seama cum timpul zboară iar noi îl irosim nefăcând nimic. Prinși într-o falsă impresie că grăbitul e tocmai pentru a face ceva important, pierdem secunde la fel de importante care rămân însă nefructificate.

Probabil asta e crucea noastră a oamenilor de azi: să intrăm într-un maraton care nu-i al nostru neapărat, sau nici măcar să nu conștientizăm că participăm la unul ..unul care are o linie de sosire etern improbabilă și la care nu reușim nicicând să câștigăm bătălia cu adversarii noștrii cei mai de temut – noi înșine.

Să iubim şi să îndrăgim acei oameni frumoşi sufleteşte. Aceştia sunt singurii care ne pot inspira şi ne pot face să credem că, dacă vor, oamenii chiar pot fi buni.

În viaţa noastră scurtă nu ne este sortit să întâlnim mulţi asemenea oameni, dar aceia pe care i-am întâlnit deja, ne pot dărui puţin din lumea lor, înfrumuseţând-o şi pe a noastră. Prin acest fapt întreprinzător, descoperim că încă mai sunt oameni care dăruiesc pur şi simplu, fără să aştepte ceva în schimb.

Să nu ne fie niciodată ruşine de ceea ce suntem şi ceea ce facem, atâta vreme cât toate acestea se regăsesc sub sfera unor preocupări demne şi onorabile, şi întotdeana, cu mâna pe inimă, glasul nostru să răsară: „- nu mi-e ruşine de ceea ce sunt şi de ceea ce fac!”.

Să învăţăm că părinţii noştri sunt cea mai mare comoară pe care ne-o dă Dumnezeu. Că indiferent cât greşim, cu ce greşim, în inima şi în ochii lor, vom fi mereu cei dintâi şi singurii care contează.

Voinţa celestă şi destinul ne scot în cale şi oameni care să ne ghideze în momentele cheie din viaţa noastră. De multe ori, târziu ne dăm seama care a fost scopul acelui om apărut în viaţa noastră, sau poate că nu ne dăm seama, şi de ce în momentul respectiv.

Pentru a fi în armonie cu alţii, trebuie să avem o relaţie frumoasă cu noi înşine. Să ierţi ce merită iertat, să accepţi ce merită acceptat, să înveţi ce merită învăţat, şi să uiţi ce merită uitat!

Toate aceste lucruri, pe cât par de plăcute sufletului şi ochilor ce le citesc acum, te pot ridica, dar totodată te şi pot doborî.Astfel că, alegerea îţi aparţine: fii cel mai puternic sau cel mai vulnerabil om de pe Pământ,e doar alegerea ta!

„Cât de sfâșiată îți e inima?”. O întrebare inconfortabilă, și totuși legitimă. Probabil apare în toate cărțile despre relații pe lista întrebărilor care nu se pun; măcar nu la prima întâlnire.

Și totuși, cred că ar trebui să fie prima. Trebuie să știi la ce să te aștepți.

Când începi o relație cu cineva, este ca și când ți-ai cumpăra o bijuterie dintr-un amanet. Te atrage strălucirea ei, însă nu poți să nu te gândești la trecutul său. Semnele sunt acolo și știi că, indiferent de cât de mult o vei șlefui, ele nu vor dispărea. Trebuie să te gândești din start dacă le accepti sau îți continui căutarea, în încercarea de a găsi o altă bijuterie, mai puțin marcată de urmele trecutului.

În plus, nu poți să nu te gândești la vechiul proprietar. Cât a trecut de când a lăsat-o acolo? Ce l-a făcut să se despartă de ea? Dacă, totuși, își vrea bijuteria înapoi? Ar trebui să o mai lași acolo câteva zile, în caz că vine să o caute? Sau, energia captată de-a lungul timpului va interfera cu propria ta energie? Va încerca să te schimbe pe tine?

Fiecare dintre noi avem un bagaj emoțional de care nu ne putem debarasa. Din când în când reușim să mai aruncăm din lucrurile care nu ne mai folosesc, dar garderoba nu este niciodată pe de-antregul înnoită.

Știm asta, dar chiar ne împăcăm cu situația? Ce faci când ai vrea să începi o relație cu un bărbat copleșit, încă, de trecut? Când amintirile sunt încă dureroase, când părerile de rău și întrebările rămase fără răspuns îl împiedică să-și deschidă din nou inima, deși pare să-și dorească asta?

Poți să o iei la fugă sau să-l ajuți la curățenie. Ambele decizii sunt la fel de îndreptățite. Dacă alegi să rămâi, trebuie să știi din start că va fi greu și frustrant, că va trebui să-ți calci, adesea, peste orgoliu și să treci multe cu vederea. Așa că asigură-te, cel puțin, că el e cel ce dă tonul. Trebuie să vrea și el să se despartă măcar de o parte din bagaje. Nu poți să-l forțezi să renunțe la ceva ce-i este înca drag.

Și nu-l lăsa să-ți împrumute ție din lucrurile rămase acolo. Dacă încercă să te schimbe pe tine, să-ți modeleze identitatea, să proiecteze asupra ta lucruri ce țin de trecutul lui, situația e mai complicatț decât crezi. Înseamnă că își dorește trecutul înapoi, că nu-i pregătit să înfrunte prezentul.

Îți trebuie răbdare și mult tact. Dacă îl iubești și simți că efortul îți va fi recompensat, atunci merită să lupți în continuare. Dar nu ești obligată. Deși pare un gest plin de egoism, în situațiile acestea nu poți fi învinovățită dacă alegi să te retragi. Nu este o dovadă de lașitate.

Uneori, chiar e recomandat să-ți iei bijuteriile dintr-un magazin cu lucruri noi. Chiar dacă nu au atâta farmec.