Tag

fiecare zi

Browsing

Dacă fiecare zi e așa cum am eu chef să fie, poate că astăzi nu-i deloc. Nici ierni, nici case, nici prieteni, nici întrebări, nici carne, nici schimbare.

Poate mă plictisesc poveștile despre iubiri neîmpărtășite și, în timp ce pare că ascult, sunt undeva prin ceața suspicioasă a Londrei, la o țigară cu Jack Spintecătorul (nu Daniels, că-i în State). Sau am plecat în Kenya să admir o girafă cum mestecă, cu capul în nori, vreo creangă înverzită de imaginația mea, cu entuziasmul echivalent cu-al unei vaci de pe la noi. Dar se aud hiene.

Mă scarpin de-o lene la umbra unui palmier uscat care-mi seamănă a cactus cu banane. Dar ce știu eu despre plante, până la urmă? Că-s toate verzi.

Dacă pornesc la pas, mă rog, cu gândul în genunchi, să nu mă întâlnească careva să mă întrebe ce mai fac. De parcă le-ar păsa. De parcă nu aș răspunde mereu același lucru. De parcă mie mi-ar păsa.

N-am luat nervii de acasă și chiar de i-aș fi avut, nu i-aș fi folosit cu alții. Că nu-mi ajung nici pentru mine. Îi am numărați și-s în monede de un cent, ca să-i uzez și pe plan internațional.

Și sunt a nimănui, așa, mergând pe nicăieri, făcând nimic, sărind peste gardurile lor, peste gardurile mele, fără hartă, dând cu piciorul în tot felul de păreri, explicații sau obligații. Sunt liberă să nu fiu nimic pentru nimeni ori de câte ori vreau. Și vreau. Sunt fiica singurătății, iubita lui nu știu și prietenă doar cu niciunde.

Liberă să fiu ce sunt și să nu îmi pun nici un fel de întrebare despre ce înseamnă asta. Mă tăvălesc în ce noroaie îmi plac și mă spal în apa de ploaie. Și dacă vreau să mă scobesc în nas, nu-s vinovată de încălcarea bunelor moravuri, pentru că nu le am. Iar dacă pierd vreun tren, îl iau mâine pe ăla de 16, că oricum nu mă așteaptă nimeni acolo unde merg.

Vorbesc despre lame de cuțit, șoareci, mirosul de tămâie din biserici pe care nu le frecventez; despre pianul din sufragerie pe care ar trebui să-l am; îmi amintesc cumva și de banca mucegăită din fața copilăriei mele pe care o mut într-un oraș despre care n-am auzit niciodată, și-o trântesc la un colț de stradă să mă așez cu mine la povești.

Rod imagini cu oameni pe care nu i-am întâlnit încă și probabil nici nu-i voi întâlni vreodată. Au chipul osos și pielea creață, aproape ondulată, și pământie. Unghiile-s negre pe dedesubt și părul uscat le intră în ochii care acum privesc spre târziu.

E o demnitate în barba lor și frunțile le sunt pătate de urmele unor foste vieți.Văd bătrânețe și mă transform în teamă. Văd moarte și-mi revin.