Tag

incercand

Browsing

Se întâmplă, uneori, să să te îndrăgostești de o persoană. Poate că ați fost împreună și a fost reciproc sau poate totul a fost doar în mintea ta. Dar ajungi să simți pe pielea ta că „cine iubește și este iubit nu va mai fi niciodată același om ca înainte” (O. Paler).

După toată această experiență care, de obicei, se termină nu tocmai frumos, primele idei pe care le ai sunt legate de faptul că nu vrei să mai auzi niciodată de nimeni. Te-ai săturat de toate certurile dinaintea sfârșitului, de toată indiferența și de toată singurătatea în doi pe care ai trăit-o atunci când cel mai important om din viața ta, nici n-a privit inapoi să vadă dacă mai trăiești. Deci, nu mai vrei așa ceva vreodată. Nu mai vrei să știi de iubiri, de relații, de gelozii, de tristețea aia ce-ai simțit-o când nu te-a înțeles și de toate durerile cu rost sau fără rost de care ai avut parte.

De aici ai de ales pe care drum să o iei: cazi în singurătate și refuzi orice fel de apropiere sau te prefaci că asta ți-ai dorit, de fapt, să fii singur, să n-ai obligații și să profiți din plin de asta. Binențeles că nu știi care drum e mai bun, pentru că nici unul nu este.

Indiferent ce alegi, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge să cunoști și alte persoane. Păstrezi distanța și rămâi reticent. Nu mai ai nervi și dacă ai mai avea nervi, nu găsești persoana care să se asemene măcar puțin cu cea care începi, treptat, să înțelegi că era singura potrivită pentru tine. Dar încerci. Nu pentru că îți dorești neaparat, dar fiindcă îți lipsesc lucrurile pe care le-ai avut. Plimbările de mână, nopțile în care povesteați despre nimic, liniștea pe care o aveai lângă acea persoană, vizitele împreună pe la rude, ieșirile în oraș. Prostii până la urmă (nu?).

Încercând așa, te trezești lângă persoane care nu seamănă deloc cu cea pe care nu poți să ți-o scoți din minte ( știi și faptul că nici nu e posibil sau necesar să fie așa! ). Sunt persoane care au lucruri în plus și care ajung, într-un fel, să țină la tine și să le pese de ceea ce ești, chiar dacă tu ești, în fond, o încercare. O adunătură de ce a mai rămas bun în tine; o mică speranță că vei mai trăi aceleași emoții; o minciună care își spune că trebuie și se poate.

Ești tratat bine (poate mai bine). Ți se fac toate mofturile; ai atenția pe care nu neaparat ți-ai dorit-o, dar de care te bucuri. Te plimbi iarăși de mână ( mâna altuia ); mai stai noaptea la povești; ți se pare că ești liniștit; nu ești deloc curios să vizitați împreună rudele lui ( ei ), cu atât mai mult să le cunoască pe ale tale – eventual poate vă spuneți numele părinților, dar nu-i obligatoriu; ieșiți separat în oraș și n-ai nici cea mai mică emoție în legătură cu asta. Dar fiindcă îți dorești prea mult să crezi că se mai poate, începi să crezi că ai și sentimente. Și le ai când observi că toate poveștile și planurile care își face cu tine sunt aceleași cu cele pe care le-ai avut tu „înainte”; și sunt frumoase de îți trezesc niște amintiri atât de acre ( atunci dulci ) de îți vine să scuipi într-una și să te strâmbi ca la gustul de lămâie ( și nu din dezgust, ci de dor )

Nu o faci, însă, căci te gândești că asta e exact ce ți-ai dorit și poate că așa trebuie să fie. Și continui să încerci.