Tag

iubirea noastră

Browsing

Mi-e foarte greu acum sa vorbesc despre iubirea noastra, pentru ca trebuie sa ma intorc in timp la niste vremuri pe care n-am sa le mai pot atinge. Spun unii ca de fiecare data cand ne indragostim, ni se pare ca e prima data si ca este pentru totdeauna. Si totusi, multe iubiri se sting la fel de repede precum apar.

Se spune ca fiecare iubire este speciala. Imi place sa cred ca relatia dintre mine si Alexa a avut cu adevarat ceva special. Sa fi fost felul in care ne-am cunoscut? Felul in care ne vorbeam? Momentele in care ne culegeam unul altuia vorbele de pe buze de parca ne-am fi ghicit gandurile? Poate ca n-am sa stiu niciodata, poate ca nici nu e important sa stiu raspunsul. In mod sigur important era ceea ce simteam unul pentru celalalt in fiecare moment.

Inca mai e important, pentru ca ma „hranesc” cu toate gandurile noastre, cu toate sentimentele care ne uneau, cu toate lucrurile pe care ni le doream. Si ne doream atat de mult sa fim impreuna, atat de mult incat nimic altceva nu mai conta. Aveam momente in care eram atat de increzatori in noi si in iubirea noastra: pe noi nu ne putea desparti nimeni si nimic, desi au fost destui care au incercat. Ne doream sa fim impreuna si sa avem o viata frumoasa, sa imbatranim impreuna si sa ne bucuram de copiii nostri.

Ne-am promis – pentru ca asa ne dictau sufletele – ca nu ne va desparti nimic si ca vom fi impreuna pana la moarte. Dar n-am stiut, n-am vrut sa intelegem si sa acceptam ca moartea nu se petrece atunci cand vrem noi. E adevarat, doar moartea a reusit sa ne desparta… De ce n-am reusit sa implinim aceasta iubire, nu stiu. De ce a trebuit ca o iubire atat de mare sa aduca durere cand noi speram sa aduca doar bucurie, nu stiu. Ce stiu cu siguranta e ca am iubit-o ca pe nimeni altcineva. Am iubit-o mai mult decat pe toti ceilalti oameni importanti din viata mea laolalta. Puteau sa ma paraseasca cu totii, puteau sa ma faca sa sufar… daca eram cu Alexa, nimic altceva nu mai conta. Ea era tot ce-mi trebuia si fara sa-mi dau seama, fara sa ma gandesc prea mult la asta, cred ca am fost un om fericit. Au fost momente cand am simtit ca am aripi sa zbor oriunde doresc, ca am puterea sa ma ridic pana acolo unde mi-as fi dorit.

Toata puterea asta venea din dragostea ce ne unea. Ea imi aducea echilibrul si linistea interioara dupa care tanjisem atat. Ea era bucuria mea, fara ea nu mai pot zambi asa cum o faceam. Observ lucrurile in jurul meu si parca sunt strain de toate, parca nu mai apartin acestei lumi si parca nimic altceva nu mai conteaza. Nu-mi pot stapani lacrimile, pentru ca imi dau seama ca lucrurile n-or sa mai fie cum au fost pana acum. Aveam atata nevoie de ea – si am, acum poate mai mult ca niciodata – simpla ei prezenta imi spunea ca totul e ok. Ea avea mereu o vorba buna pentru mine, chiar si atunci cand eram obosit si nervos.

Stia sa citeasca in mine si sa spuna ceea ce-mi doream ca sa pot gasi puterea de a merge mai departe. Acum, nu mi-a mai ramas decat sa caut aceasta putere in mine. Daca am s-o gasesc nu stiu, dar ma straduiesc.

Mi-e foarte greu acum să vorbesc despre iubirea noastră, pentru că trebuie să mă întorc în timp la niște vremuri pe care n-am sa le mai pot atinge.

Spun unii că de fiecare dată când ne îndrăgostim, ni se pare că e prima dată și că este pentru totdeauna. Și totusi, multe iubiri se sting la fel de repede precum apar. Se spune că fiecare iubire este specială. Îmi place să cred că relația dintre mine și cea de lângă mine a avut cu adevărat ceva special. Să fi fost felul în care ne-am cunoscut? Felul în care ne vorbeam? Momentele în care ne culegeam unul altuia vorbele de pe buze de parcă ne-am fi ghicit gândurile?

Poate că n-am să știu niciodată; poate că nici nu e important să știu răspunsul. In mod sigur, important era ceea ce simțeam unul pentru celălat în fiecare moment. Înca mai e important, pentru că mă „hranesc” cu toate gândurile noastre, cu toate sentimentele care ne uneau, cu toate lucrurile pe care ni le doream. Și ne doream atât de mult să fim împreună, atât de mult încât nimic altceva nu mai conta.

Aveam momente în care eram atât de încrezători în noi și în iubirea noastră: pe noi nu ne putea despărți nimeni și nimic, deși au fost destui care au încercat. Ne doream să fim împreună și să avem o viață frumoasă, să îmbătrânim împreună și să ne bucurăm de copiii noștrii. Ne-am promis – pentru că așa ne dictau sufletele – că nu ne va despărți nimic și că vom fi împreună până la moarte. Dar n-am știut, n-am vrut să înțelegem și să acceptam că moartea nu se petrece atunci când vrem noi. E adevărat, doar moartea a reușit să ne despartă… De ce n-am reușit să împlinim această iubire, nu știu. De ce a trebuit ca o iubire atât de mare să aducă durere când noi speram să aducă doar bucurie, nu știu…Ce știu cu siguranță e că am iubit-o ca pe nimeni altcineva. Am iubit-o mai mult decât pe toți ceilalți oameni importanți din viața mea laolaltă.

Puteau să mă părăsească toți, puteau să mă facă să sufăr…dacă eram eu însumi, nimic altceva nu mai conta…