Tag

iubiri pierdute

Browsing

Trezește-te femeie, prințul din povești nu te va salva așa cum crezi… Crescând, am văzut Albă ca Zăpada care a fost readusă la viață cu un simplu sărut. Am văzut Frumoasa Adormită la fel, salvată cu un sărut. Am văzut-o pe Ariel aproape sinucindu-se doar pentru a fi cu un bărbat pe care nu-l mai văzuse vreodată.

Aceste filme mi-au arătat că acele femei nu ar putea fi fericite fără Făt Frumosul lor. Nici măcar nu ar putea trăi fără prețiosul sărut oferit de EL. Niciodată nu credeam că voi fi ca ele, dar subconștientul meu spunea altceva. Nu voi condamna filmele copilăriei mele pentru că mi-am dorit Făt Frumosul meu, dar cred că toate dorim acel final fericit.

Credeam că mi-am găsit Făt Frumosul în tinerețe. Am crezut cu adevărat o perioadă. M-a salvat de proprii demoni, de gândurile negative, de propriile insulte pe care mi le aruncam propriului EU. M-a făcut să mă simt cel mai frumos lucru de pe acest pământ. Și am mușcat momeala. Credeam că EL era tot ce îmi doream pe lume ca să fiu fericită. Dar după un timp vei realiza că acea persoană nu te poate salva de tine însăți. E ceva ce trebuie să faci singură. Eventual vei realiza că nu ai nevoie de acel bărbat să te protejeze. Vei avea nevoie doar de tine. Trezește-te femeie…

Probabil voi scrie nenumărate articole despre „Făt Frumosul meu”, dar nu ăsta e subiectul acestui articol. Scopul articolului este că indiferent dacă ai pierdut iubirea vieții tale sau că ai fost singură atât de mult timp încât ai uitat cum e să fii iubită, totul s-a întâmplat cu un motiv. Și știu, simți de parcă inima ta nu își va reveni vreodată. Simți că mori din cauza inimii frânte. Simți că nu te mai recunoști. Și asta e deoarece întradevăr nu mai ești tu. Poate e un semn din partea universului că ar trebui să te concentrezi pe tine însăți, învață să fii tu însăți și adoră-te doar pe tine. E semnul că trebuie să fii ceea ce trebuie să fii. Și trebuie să te iubești pe tine înainte de a iubi pe oricine altcineva. Atunci nu vei mai avea nevoie să te „agăți” de sărutul lui. Nu vei mai avea nevoie de atingerea sa pentru a putea respira. Nu vei avea nevoie de șoaptele sale pentru a-ți calma bătăile inimii. Nu vei avea nevoie de iubirea lui pentru a te salva. Oricât de greu ți-ar fi sau de singură te vei simți, un bărbat nu te va ajuta așa cum crezi. Demonii interiori vor reveni atunci când EL va pleca.

Ești mai puternică decât crezi. Și crede-mă, ești mai bună singură decât să suferi în tăcere alături de o altă persoană. Dă-o naibii pe Ariel și disperarea ei pentru Prințul Eric care aproape că a distrus-o. Dă-o naibii pe Frumoasa Adormită salvată de Prințul său care probabil nu avea nimic de oferit decât acel sărut.

Și la naiba cu noțiunea că ai nevoie de un om care să fie salvatorul tău. Ai frumosul și prețiosul EU și crede-mă, e tot ce ai nevoie. Ai nevoie doar de tine.

         

Au trecut câțiva ani de când nu te-am văzut…și sincer nu cred că am să te mai văd vreodată…Dar încă îmi bântui gândurile.

Trec luni de zile fără să îți pronunț numele, multe luni de zile fără să îmi treacă prin minte chipul tău…E o ușurare să nu te am în mintea mea în fiecare moment.E ca o gură de aer proaspăt să nu mi-o ia razna inima atunci când privesc vreo poza de-a ta. Dar sunt momente în care sunt întrebată de tine, iar eu privesc în pământ pentru că nu am nici cea mai mică idee. Habar nu am cine ești acum…

Credeam că m-am recuperat complet dupa ce te-am pierdut. Credeam că sunt capabilă să îmi continui viața fără să mă gândesc la tine. Dar cum poate cineva să-și revină total după pierderea unei mari iubiri? Aș vrea să știu. Pentru că, chiar daca trec multe luni de zile în care te uit, o bruscă amintire cu sau despre tine, mă face să mă simt neputincioasă. Am o cutie roșie de lemn în camera mea pe care rareori o ating, deoarece știu efectul pe care îl are asupra mea. Indiferent cât de fericită sunt în acel moment, acea cutie mă umple de o tristă nostalgie pe care nu știu cum să o împiedic. Mă forțează să mă gândesc la trecut…La cât de mult te-am iubit…La cât m-ai iubit…Îmi amintesc iubirea, dorința, începutul și sfârșitul…Cum poți să te uiți la acele amintiri pe care le-ai avut și iubit fără să simți o durere în piept? Cum poți citi scrisorile cuiva pe care l-ai iubit și să nu simți vreo strângere de inimă?

E dureros să știi că niciodată nu vei mai împărți acele sentimente. Nu vom mai fi vreodată ce am fost. Și nu ne vom mai privi în ochi așa cum o făceam cândva. Mă sperie totuși că și acum mă afectează acele cuvinte scrise pe hârtie…cuvintele tale.

Știu că să încerci să uiți pe cineva e ceva imposibil. Și nici nu vreau să uit, să șterg acea iubire pe care am împărțit-o așa frumos. Dar chiar și după ani de chin și speranțe de a te uita, mă sperie că acele memorii din cutia roșie încă mă bântuie….

Ar fi trebuit să mă iubești… Să îmi spui adevărul decât să mă distrugi cu promisiunea „pentru totdeauna”. Ar fi trebuit să îmi spui adevărul decât să îmi ruinezi speranțele pe care le aveam alături de tine, o casă și copii.

Și ar fi trebuit să-mi spui adevărul decât să spui că mă iubești, acea dragoste promisă de tine care „va dura veșnic”. Nu a fost nimic sincer în tot ce ai spus. Dacă ar fi fost, eram și acum împreună. Dacă ai fi spus adevărul acum erai în brațele mele. Și dacă mi-ai fi spus adevărul am fi vorbit mai mult despre planurile de viitor, planuri ce ar fi fost pentru zeci de ani de acum încolo…

Ar fi trebuit să mă iubești sincer decât să-mi umpli capul cu promisiuni deșarte. Îți trebuia mai mult curaj să mă iubești nu să te agăți de tot ce era greșit între noi. Trebuia să mă iubești cu adevărat decât să îmi dai speranțe deșarte în fiecare zi blestemată…Cum ai putut să îmi spui că mă vei iubi până ce moartea ne va despărți și apoi să te întorci și să pleci? Cum ai putut să distrugi inima cuiva căruia i-ai promis inima ta pentru anii ce vor urma? Cum ai putut să mă rănești așa cum ai făcut-o?

Trebuia să pleci imediat după ce ai avut dubii în ce privește relația noastră Trebuia să fugi în secunda în care ți-ai pus acele întrebări. Ar fi trebuit să trântești ușa și să spui „ADIO” fără măcar să privești în urmă. Dar ai decis să mă legi de tine. Ai decis fără să îmi ceri părerea, să mă conduci, să mă tragi după tine prin viață. Fără remușcări. Trebuia să îmi lași inima când ai plecat. Să-mi lași inima să plece atunci când a ta era demult plecată. Trebuia să îmi spui ce simți. Să îmi spui ce vrei.

Trebuia să îmi spui că nu mă mai dorești decât să mă copleșești cu mai multe minciuni.

E prea târziu acum. Inima mea nu va mai fi la fel. Nu te poți întoarce așa cum ai făcut-o până acum. Nu vreau să mai îmi vorbești dulcegării pentru a mă face să mă îndrăgostesc de tine. Pentru că iubirea nu ar trebui să fie plină de conversații crude. Dragostea nu trebuie să fie un joc. Nu ar fi trebuit să-mi oferi inima ta. Nu ar fi trebuit să spui TE IUBESC. Pentru că atunci când ai spus, inima mea ți-a fost dăruită în întregime. Iar când ai plecat ai luat o părticică din mine, din inima mea, pe care nu mi-ai dat-o înapoi.

Ar fi trebuit să mă lași să plec. Ar fi trebuit să fugi atunci când încă mai aveam o șansă să mă salvez. Te-aș fi iubit pentru totdeauna, știi? Unele părți din mine încă știu asta. Și vor știi în continuare.

Poate asta e singura problemă. Ai plecat fără să privești în urmă. Dar eu nu pot să mă uit în urmă, indiferent cât de departe sunt de tine…

Chiar dacă ai inima ruptă în bucăți, viața merge înainte. Chiar dacă nu simți asta, ceva este blocat în tine. Iar realitatea pe care începi să o vezi nu e cea care o credeai, care o sperai.

Doare enorm de tare. Doare pentru că odată cu dragostea pentru cineva vine și încrederea în acea persoană. Iar când ultima fărâmă de încredere îți e călcată în picioare, realizezi că ai crezut într-un vis doar. Ca nimic nu a fost real. Totul a fost o joacă. Minciuni, insulte, o realitate care nu exista. Doar o credeai.

Iar tu nu înțelegi nimic. De ce a plecat, de ce s-a terminat totul…ce a fost până acum…ești bulversat, pierdut în realitatea recent descoperită. O realitate care nu îți e pe plac, nu e cea cu care erai obișnuit, care o cunoșteai. Încerci să mergi mai departe, să uiți totul, dar nu poți. Cel puțin, nu e deloc ușor să dai uitării totul. Ești doar singur. Într-o lume care nu o cunoști.

Dragostea ți-a lăsat un gust amar. N-o vei mai vedea la fel ca până acum. Doar speri. Până la un moment dat în care te hotărăști că vrei sa mai dai o șansă dragostei. Poate a fost doar o greșeală. N-a fost să fie…Dar…pe toate chipurile vezi aceeasi persoană, aceeași ochi…același parfum. Vrei aceleași săruturi. Aceleași vorbe…Dar nimeni nu îți mai poate oferi acele lucruri. Era o persoană unică. Cum suntem fiecare.

Timpul va trece și vei tot căuta după același tipar. Te vei simți tot mai trist. Vei fi tot mai depresiv. Dar înveți ceva : dragostea așa este…cu iubire, cu durere, cu lacrimi și cu bucurii. Suferința face parte din ceea ce înseamnă o relație, o iubire, o dragoste…

Rămâi cu optimismul. Optimismul care îți oferă speranța că undeva, cineva te așteaptă și este ceea ce cauți…Poate o vei găsi…poate te va găsi ea pe tine…rămâne optimismul.

Vreau să iubesc din nou. Vreau să CUNOSC iubirea adevărată. Nu mai vreau doar suferință și dezamăgire. M-am săturat.

Toate acele promisiuni și speranțe dispar odată cu timpul. Nu le mai vreau. Vreau doar liniștea sufletului trecut prin flăcările iadului și izbăvit. Pentru ce atâta suferință? De ce atâta minciună?

Dar îmi lipsește grija celui de lângă tine. Grija ce i-o porți, grija ce ți-o poartă. Îmbrățișările pline de căldură, săruturile de noapte bună, mesajele de dor…aceste păcate omenești care îți fac viața mai liniștită aici ca muritor.

Vreau să îi pese cuiva de mine, de ceea ce simt, ce fac, ce doresc…cuiva să îi pot spune zilnic greutățile prin care am trecut…cineva cu care să ma bucur de fiecare moment de fericire, cât de minor ar fi el…Am nevoie de liniște…

Vreau genul de iubire care nu pleacă…care stă alături de tine și te însoțește pretutindeni. Vreau o iubire „destulă” pentru că întotdeauna îmi voi dori mai mult…

Aș vrea să știu că undeva, cineva, privește aceeași lună, speră la același lucru, are aceleași țeluri și dorințe.

Vreau să iubesc IAR – sau pentru prima dată. Următoarea iubire e întotdeauna cea mai puternică. Cel puțin așa credem. Sau așa este? Ceea ce știu este că asta simțim. O iubire mai puternică decât precedenta. Nu mai vreau să mă mint plângând și implorând, nu mai vreau să aud mii de scuze…

Deci dacă există așa ceva, undeva…așteaptă-ma…te voi găsi…curând…

Aceasta e o întrebare foarte grea: De ce nu poţi să treci peste o relație?  Pălăvrăgind cu o prietenă, ea m-a întrebat: „De ce îmi doresc mereu să mă întorc la fostul meu prieten? De ce nu îl pot uita? Mă doare sufletul doar când mă gândesc câte lucruri pierd pentru că pur şi simplu nu pot da drumul unei persoane care oricum nu mă făcea fericită. Te rog, ajută-mă să înţeleg; ajută-mă să trec peste.”

Din păcate, majoritatea ne regăsim sau ne-am regăsit în situaţia dată. Tocmai pentru că întrebarea este atât de grea şi afectează atât de multe femei, am decis să-mi pun mintea la contribuţie şi am găsit următoarea soluţie.

Pentru început, trebuie să ne înţelegem sufletul.

Adevărul simplu şi totuşi complicat este că odată ce ai o legătură profundă cu cineva, este greu să mergi mai departe şi să-ţi laşi inima-n urmă. Este atât de greu încât cu toate că tu conştientizezi că acea persoană nu e aleasa, iar fericirea e doar un vis îndepărtat, continui să rămâi în acea relaţie din cauza profunzimii legăturii dintre voi.
Poate că ai simţit acea legătură rar, sau poate că ai simţit-o în urmă cu câţiva ani, poate că totul s-a răcit, şi totuşi, asta nu contează. Faptul că ai simţit o legătură cândva te trage înapoi şi nu te lasă nicicum să spui adio odată şi pentru totdeauna.
Femeile rămân ataşate de persoana cu care au simţit cea mai puternică legătură de iubire. Femeile acceptă această iubire chiar dacă ea vine împreună cu multe momente grele, chiar dacă simt că nu e persoana potrivită şi chiar dacă în loc de un curcubeu, un nor gri îşi face mereu simţită prezenţa.

Eu nu cred că această problemă ţine de respectul de sine. Şi normal, dacă te respecţi, nu vei tolera să fii tratată altfel decât magnific. Dar ştiu, de asemenea, că lucrurile sunt mult mai complicate de atât.

Cred că, în cele mai multe cazuri, acest scenariu exemplifică puterea de convingere a sufletului.

 

Toţi avem capacitatea de a simţi o iubire profundă, iar când împărtăşim această iubire cu cineva, avem tendinţa de a-i pune pe un piedestal şi de-a auzi în surdină „Ave Maria”, în timp ce o lumină divină se coboară asupra lor. Aceasta se numeşte iubire necondiţionată.

Dacă ai simţit o astfel de iubire pentru cineva, atunci ştii cât poate fi de puternică legătura formată între două suflete. Iubirea necondiţionată este cea care te face să vezi dincolo de defecte.

Acel moment perfect este o binecuvântare! Dar această perfecţiune nu reprezintă întreaga relaţie.

Celelalte aspecte – defectele, umanitatea, realitatea; dacă relaţia funcţionează sau nu – sunt şi ele detalii importante. Detalii umbrite de momentele de iubire sinceră și profundă.

Da, poate că ţi-ai iubit fostul prieten necondiţionat.

Da, l-ai văzut în momentele lui de glorie!

Da, acele momente au fost al naibii de minunate!

Și da, este adevărat că poate el nu este bărbatul potrivit pentru tine.

Aceasta este una dintre cele mai dificile experienţe dintr-o relaţie. Din fericire, există şi o metodă de a trece peste.

1. Găseşte iubire înăuntrul tău.

Iubirea din sufletul tău va fi temelia în timp ce vei începe să te separi de iubirea pe care ai găsit-o în afara ta, în el.

Vei avea momente în care ai da orice doar să fiţi iar împreună, dar în aceste momente vei face apel la forţa care zace în tine – şi vei spune nu. Dacă nu ai putere și eşti slabă, va fi foarte dificil să treci peste, aşa că te vei întoarce la același gând, iar şi iar, până când sufletul tău va fi ruinat.

2. Plângi.

Ştiu că nu vrei să faci asta, dar, din păcate nu poţi sări pur şi simplu peste asta. E greu să-ţi iei adio de la persoana iubită. E un lucru trist, și ca orice alt sentiment, și trebuie trăit în intensitatea sa. Plângi, plângi atât cât ai nevoie să te simţi eliberată. Lasă durerea să curgă din tine şi bucură-te de pacea care îi urmează.

3. Trebuie să conştientizezi că poţi simţi o legătură la fel de profundă şi cu altcineva.

Vei putea iubi din nou! Poţi avea o iubire chiar mai sinceră şi mai deplină ca cea de dinainte. Dar mai întâi, trebuie să te desprinzi de iubirea veche, iar abia apoi să o aştepţi pe cea nouă.

Ştiu că eşti speriată că poate nu vei mai simţi niciodată la fel. Dar ai încredere, poţi şi o vei face. Încrederea te va duce departe. Nu pierde din vedere lucrurile pe care ţi le doreşti.

4. Visează.

Cu toate că „relaţiile de recuperare” mi se par periculoase, cred că ele, de asemenea, îţi pot servi drept unealtă care îți va permite să ieşi dintr-o relaţie care nu îţi mai serveşte. Unicul mod prin care poţi face asta este să-ţi imaginezi cum va arăta viitorul tău partener. Este cu mult mai uşor să ieşi dintr-o relaţie atunci când ai un om mai bun pe care să-l aştepţi.

Întreabă-te ce fel de om îţi doreşti pe viitor, ce sentimente vrei să trezească în inima ta zguduită.

Imaginându-ţi cum va fi viitoarea ta relaţie te va ajuta să ieşi din cea actuală. Următorul partener (deocamdată imaginar) te va ajuta să ieși din situaţiile care nu mai sunt confortabile, care nu mai par nici naturale, nici sănătoase.

Știu cât este de greu să îţi imaginezi o viitoare relaţie şi o viitoare iubire. Ştiu că te-ai tot luptat cu tine însuţi.

Dar mai ştiu şi că eşti gata să mergi mai departe; şi crede-mă că poţi.

Meriţi să fii într-o relaţie sănătoasă; meriţi să fii cu cineva care te face să visezi; meriţi să fii cu cineva care te face fericită!

Îți scriu din nou. Nu pentru că aș fi uitat de tine vreodată, dar pentru că nu găsesc altă cale de a-ți spune ce simt. Mi-am sugrumat cuvintele și uneori mă prefac că dacă nu spun nimic, nici nu simt nimic. N-am să spun că n-am mai iubit niciodată. Am iubit și înainte de tine.

Știu că n-am să mai iubesc pe altcineva. Nu mă tem de asta. Mă tem să ajung cu cineva pentru care nu simt nimic. Frica de așa ceva e mai mare decât umilința pe care o simt uneori atunci când îți spun ce mă doare și tu mă ignori.

Nu sunt o victimă. Aleg să te iubesc. Aleg cu toată inima să fii ultimul bărbat din viața mea. Te-aș alege în toate viețile și în orice moment dacă ar fi să te întâlnesc din nou. Te-aș alege din milioane de bărbați care-mi acordă toată atenția și toată dragostea lor. Te-aș alege iar și iar, chiar dacă nu ai știut să-mi fii alături și nu am știut să ne purtăm unul cu celălalt. Nu mi s-a întâmplat niciodată să iubesc așa de mult încât să nu pot spune un cuvânt în fața acelei persoane. Nu mi s-a întâmplat niciodată să mă rog pentru cineva care mă rănește mai mult decât mă ocrotește. Nu mi s-a întâmplat niciodată să simt durerea cuiva ca și cum e a mea. Nu te condamn. Eu sunt cea care nu vrea să plece. Eu sunt cea care îți scrie mesaje întregi pe care nu ai timp să le citești. Eu sunt cea care s-a obișnuit cu dorul de tine și cu tăcerile. Eu sunt cea care nu vrea să fie fericită cu altcineva.

Nu știu ce fac. Dacă e bine sau rău. Știu că doar fac ce simt și nu mi-e rușine să te iubesc. Știu că e greu să avem încredere unul în celălalt. Știu că am greșit de multe ori. Nu știu însă, de ce e atât de greu dacă ne iubim. Mă întreb unde greșesc. Mă întreb dacă și eu te rănesc fără să vreau la fel de mult precum reușești tu să o faci…Îmi spun că doar oamenii pe care îi iubesc mă pot răni așa.

Cei pentru care nu simt nimic nici nu mă pot atinge cumva…Și așa, revin după un timp la tine cu aceleași emoții și același entuziasm ca și în prima zi.

 

Uneori te încăpățânezi și rămâi minute în șir la mine în gând, deși te alung cu fiecare secundă care trece. Unde să mă ascund?

Câte uși să închid? În gând sunt și munți sălbatici, e și marea amară, sunt câmpuri nesfârsite de flori de câmp și dealuri pline de fluturi albaștrii. Și pretutindeni tu. Și totuși…nicăieri! Unde să mă ascund de tine și unde să te caut? Mă ascund în somn, deși, uneori te zăresc cu coada ochiului și acolo. Iar de căutat,îți caut numai urma risipită prin nisipuri…dar marea o șterge plângând după lună. Mi s-a spus doar să te caut, nicidecum să te găsesc…și încă mai caut……atât de frumoasă e iubirea pe care ți-o port încât nu aș da-o pentru nimic în lume, oricare ar fi întâmplările și condițiile.

Știi, uneori toți avem momente în care credem că nimic nu mai are rost și că niciodată nu se va întâmpla ce ne dorim, orice am face, și oricât de mult am lupta.

Atunci, gândul meu se îndreaptă către tine, minute în șir la mine în gândși te iubesc din ce în ce mai mult astfel, pe o scara urc și ajung din ce în ce mai sus … mă apropii de tine îngerul meu, te caut, dar ochii mei nu au mângâiat încă privirea ta… în lumea în care trăim n-o să te găsesc niciodată. Știu dar te caut, te caut mereu te iubesc, și te voi găsi eu.. am să-mi salvez săruturile, șoaptele, clipele…mi le voi păstra pentru tine, ele fac parte din sufletul meu. Este al tău trăiesc și respir mirosul frunzelor unui vis verde…un vis care va deveni viață cândva…- atunci când te voi găsi –

Te voi înconjura din toate direcțiile cu brațele, gândurile și sentimentele mele pentru că te-am vrut de tot, în visele și visurile mele, în aerul ce îl respir, te voi păstra adânc și neatinsă în inima mea iar ochii îi voi închide abia după ce voi fi al tău, iar tu vei știi …vei știi că te-am iubit, că te iubesc și că te voi iubi…pentru totdeauna…

Mi-e foarte greu acum sa vorbesc despre iubirea noastra, pentru ca trebuie sa ma intorc in timp la niste vremuri pe care n-am sa le mai pot atinge. Spun unii ca de fiecare data cand ne indragostim, ni se pare ca e prima data si ca este pentru totdeauna. Si totusi, multe iubiri se sting la fel de repede precum apar.

Se spune ca fiecare iubire este speciala. Imi place sa cred ca relatia dintre mine si Alexa a avut cu adevarat ceva special. Sa fi fost felul in care ne-am cunoscut? Felul in care ne vorbeam? Momentele in care ne culegeam unul altuia vorbele de pe buze de parca ne-am fi ghicit gandurile? Poate ca n-am sa stiu niciodata, poate ca nici nu e important sa stiu raspunsul. In mod sigur important era ceea ce simteam unul pentru celalalt in fiecare moment.

Inca mai e important, pentru ca ma „hranesc” cu toate gandurile noastre, cu toate sentimentele care ne uneau, cu toate lucrurile pe care ni le doream. Si ne doream atat de mult sa fim impreuna, atat de mult incat nimic altceva nu mai conta. Aveam momente in care eram atat de increzatori in noi si in iubirea noastra: pe noi nu ne putea desparti nimeni si nimic, desi au fost destui care au incercat. Ne doream sa fim impreuna si sa avem o viata frumoasa, sa imbatranim impreuna si sa ne bucuram de copiii nostri.

Ne-am promis – pentru ca asa ne dictau sufletele – ca nu ne va desparti nimic si ca vom fi impreuna pana la moarte. Dar n-am stiut, n-am vrut sa intelegem si sa acceptam ca moartea nu se petrece atunci cand vrem noi. E adevarat, doar moartea a reusit sa ne desparta… De ce n-am reusit sa implinim aceasta iubire, nu stiu. De ce a trebuit ca o iubire atat de mare sa aduca durere cand noi speram sa aduca doar bucurie, nu stiu. Ce stiu cu siguranta e ca am iubit-o ca pe nimeni altcineva. Am iubit-o mai mult decat pe toti ceilalti oameni importanti din viata mea laolalta. Puteau sa ma paraseasca cu totii, puteau sa ma faca sa sufar… daca eram cu Alexa, nimic altceva nu mai conta. Ea era tot ce-mi trebuia si fara sa-mi dau seama, fara sa ma gandesc prea mult la asta, cred ca am fost un om fericit. Au fost momente cand am simtit ca am aripi sa zbor oriunde doresc, ca am puterea sa ma ridic pana acolo unde mi-as fi dorit.

Toata puterea asta venea din dragostea ce ne unea. Ea imi aducea echilibrul si linistea interioara dupa care tanjisem atat. Ea era bucuria mea, fara ea nu mai pot zambi asa cum o faceam. Observ lucrurile in jurul meu si parca sunt strain de toate, parca nu mai apartin acestei lumi si parca nimic altceva nu mai conteaza. Nu-mi pot stapani lacrimile, pentru ca imi dau seama ca lucrurile n-or sa mai fie cum au fost pana acum. Aveam atata nevoie de ea – si am, acum poate mai mult ca niciodata – simpla ei prezenta imi spunea ca totul e ok. Ea avea mereu o vorba buna pentru mine, chiar si atunci cand eram obosit si nervos.

Stia sa citeasca in mine si sa spuna ceea ce-mi doream ca sa pot gasi puterea de a merge mai departe. Acum, nu mi-a mai ramas decat sa caut aceasta putere in mine. Daca am s-o gasesc nu stiu, dar ma straduiesc.