Tag

ma abtin sa te iubesc

Browsing

Cine încearcă să se înalțe în iubire nu mai cade, căci înălțarea presupune un efort personal, iar iubirea născută din acest efort poate fi controlată. Căderea în iubire nu presupune nici un efort.

Când cazi în iubire, ceva se rupe. De aceea, cu cât această iubire dispare mai repede, cu atât mai bine. În caz contrar, riști să fii prins în o mie și una de capcane. Din cauza lor este atât de dificil să te desparți mai târziu de fostul partener de cuplu.

Când cazi în iubire, nu îți mai pui întrebări. Atunci când te îndrăgostești nu par să existe probleme, dar când încerci să te desparți, toate experimentele prin care ai trecut în timpul lunilor și anilor în care ați stat împreună – și care la vremea respectivă au reprezentat un mare dar din partea naturii – devin niște obstacole.

Voi vă faceți tot felul de promisiuni… Nu se pune problema că ați mințit sau că ați încerca în mod conștient să vă înșelați. În momentele de iubire aceste promisiuni par să vină direct din inima voastră, dar când aceste momente dispar… și este obligatoriu să dispară, căci povestea dumneavoastră de iubire a fost o cădere, și nimeni nu poate rămâne în această stare o veșnicie. Cineva trebuie să se ridice din nou. În momentul în care despărțirea se apropie, toate aceste promisiuni devin niște obstacole.

Înălțarea în iubire este un proces spiritual.

Căderea în iubire este un process biologic.

Biologia este oarbă. De aceea se spune că iubirea este oarbă. Iubirea de care vorbesc eu nu este însă oarbă și poate fi cu ușurință practicată de oricine. Nu trebuie decât un mic efort…

Iubirea trebuie să se nască din tăcere, din luciditate, din meditație. Ea nu înlănțuie niciodată. Cum ar putea crea iubirea niște cătușe pentru persoana iubită? Dimpotrivă, ea conferă libertate din ce în ce mai mare. Cu cât iubirea devine mai puternică, cu atât mai mare devine aceasta stare de libertate; cu cât mai mult accepți persoana partenerului așa cum este. Nu mai încerci să schimbi această persoană.

         

Este un miracol că-n această lume a deșertăciunilor, a promisiunilor false, o lume în care verbul „a avea”este adus la rangul de rege,iar ambiția este dusă până la absurd…deci..este un miracol că mai există oameni căutători de emoții, oameni seduși de dorință,oameni care mai au entuziasmul vieții și al reușitei, oameni care se dăruiesc iubirii fără condiții și analiză, oameni care consideră că cel mai frumos ornament al templului uman este format din inimă, suflet și minte….

De aceea iubesc cu tot sufletul acești oameni minunați…Chiar dacă au defecte…chiar dacă greșesc…Pentru că mă gândesc că sunt OAMENI…nu îngeri…nu închipuiri…sau imagini deșarte…inimitabile și greu de atins….Iubesc oamenii și sentimentele care-i onorează!!!..

Nu toți sunt așa de norocoși încât să aleagă calea pe care sufletul lor o dictează. Nu toți sunt atât de norocoși încât să-și găsească sufletul pereche și nu toți sunt atât de norocoși încât să înțeleagă că unele răspunsuri vin doar la momentul potrivit și că de multe ori nu răspunsul ne provoacă teamă. E întrebarea și povestea ce stă în spatele ei cea care ne provoacă teama.

Știu la fel de bine ca și tine că până și cel mai mic lucru îți poate schimba viața. Într-o clipă, se poate petrece ceva când te aștepți mai puțin. Și acest lucru te trimite pe un drum la care nu te-ai fi gândit…într-un viitor pe care niciodată nu ți l-ai imaginat. Unde te vor duce toate acestea? Cred că asta e călătoria vieții noastre.  E căutarea noastră spre lumină, dar știu că uneori, pentru a găsi lumina trebuie să trecem prin cele mai întunecate părți!

Nu e despre zâmbete. E despre ce aduc ele în viața ta după ce nu mai există. E despre insistențe și săruturi furate pe grabă. E despre emoții și iubiri trăite pe vârful picioarelor. E despre ce îți aduce în viața ta o privire, nu despre culoarea acelor ochi sau forma lor.

Iubesc dragostea ca sentiment și dăruirea ca atitudine…Dar toate acestea nu pot fi realizate decât dacă sunt împărtășite deopotrivă…Dacă nu…totul este deșertăciune….!!

 

În universul acesta infinit mă simt ca o picătură de ploaie, care mai are puțin și se usucă, totul e aiurea, e un sentiment pe care nu l-aș dori nici celui mai mare dușman al meu, să simți FERICIREA dispărând, totul prăbușindu-se ca un stupid joc de domino în fața mea, lumina acoperită de întuneric, și să vezi cum IUBIREA este ucisă fără ca tu să nu poți face nimic, REGRET, DUMNEZEU ȘTIE CÂT REGRET.

Ai fost totul și încă ești totul pentru mine și inima mea, și sper să fi și în continuare. Simt că sunt ultimul om de pe acest pământ, secătuit de iubire, și dacă nici măcar ție nu îți pasă, atunci nu știu la cine îi va păsa. Și sincer nu mai vreau, nu m-ai vreau să pese nimănui de mine, eu nu le voi mai zâmbi, sper să nu îmi zâmbească nici ei, și așa acum nu pot înțelege un zâmbet dacă nu este al tău, și m-am rătăcit de mine după ce parcă ieri am încercat să îmi dovedesc iubirea și AM GREȘIT ,am greșit enorm de mult.

Poate pentru o clipă, ai să crezi că sunt nebun, și poate că așa și este, sunt nebun dar sunt nebun după tine. TU ești tot ce am mai de preț, tot ce am visat, tot ce mi-am dorit, și vreau să te văd, să te sărut și să fiu numai și numai al tău, nu pentru o clipă.

Ce pot face ?

Nimic, decât să aștept . Dar să nu crezi că te urăsc iubirea mea, pentru că în sufletul meu nu pot exista două sentimente contradictorii, și oricât aș vrea nu pot să te urăsc, chiar dacă amintirile și imaginea ta mă nimicesc, mă mistuie pur și simplu din adâncul sufletului, și nu pot face nimic pentru a opri această durere imensă.

O singură dată în viață găsești DRAGOSTEA ADEVĂRATĂ, și aceasta dacă ai noroc, și eu am găsit-o, dar am pierdut-o pentru că am greșit atunci când am vrut să îmi demonstrez dragostea, și sper să o recuperez din nou, sper din tot sufletul că te iubesc enorm de mult…

4 după-amiază, eu privesc la a 6-a sticlă goală de bere. Stau și mă gândesc dacă alcoolul mă trage la melancolie, sau melancolia la alcool? Oricum ar fi, mă învârt într-un cerc vicios. Din amețeală mă scoate doar scrisul, scrisul și idea că și mâine este o zi. Sunt beat de iubire,mort de dor…

Mulți ar spune că duc o viață ușoară. Că am o familie, prieteni, că am reușit în tot ce mi-am propus. Mulți, defapt, ar greși. În viața fiecărui om există mai multe planuri. Nu sunt psiholog, vorbesc doar de cum văd și îmi gestionez eu viața. Există familia și prietenii, există viață socială, există planul profesional și cel sentimental. Chiar dacă în trei din patru situații stau foarte bine, lupta continua pentru realizarea mea pe plan sentimental mă epuizează. Persoanele la care țin, pe care le iubesc cu idealismul și concepțiile mele extraterestre sunt de neatins.

Zi de zi, iubesc. E greu de explicat, nu știu de ce o fac, rațiunea îmi spune că sunt un imbecil, dar nu pot sa mă despart de inima mea. Zi de zi, mă gândesc la o femeie, nu mereu aceeași, dar todeauna prezentă.

Sunt un „jucator”?

Nu aș spune. Chiar dacă de-a lungul timpului am trecut prin destul de multe relații, unele mai lungi, altele mai scurte, în fiecare dintre ele m-am implicat cu totul. Defapt, dacă stau bine și mă gândesc, viața mea se reduce la „totul sau nimic”. Chiar și pe plan sentimental. Ori sunt mort de îndrăgostit, ori nu sunt atras în nici un fel. Este bine? Este rău? Îmi amintesc de o discuție cu tine, în care îmi spuneai să cresc. Să mă maturizez. Să depășesc vârsta la care lucrurile ori sunt albe, ori sunt negre. Dumnezeu îmi este martor ca am încercat. Nu pot, nu pot și pace.

Am învățat însă să fiu mai tolerant. Îți mulțumesc, îți voi mulțumi mereu, dar nu a ajutat la nimic. Tot nu ești aici, tot mă gândesc la tine și toate sacrificiile par făcute în zadar.

 

De nenumărate ori când îți spuneam te iubesc tu mă întrebai de ce?. Și eu îți răspundeam invariabil “nu știu…”. Este atât de greu de transpus în cuvinte sentimentul care rezultă în definitiv din fapte mici. Știam doar…pentru că ești tu…

Te iubesc pentru felul în care vorbești. Tot timpul gata să argumentezi, tot timpul pregatită să te contrazici. Pentru cum schimbi brusc subiectul după starea de spirit, uneori întrerupându-mă la mijlocul frazei. Pentru cum nici măcar nu îți dai măcar silința să pară că mă asculți, atunci când vorbesc despre lucruri care nu te interesează, când îți spuneam te iubesc dar ești prezentă sută la sută când vine vorba de a da sfaturi de viață, comportament și a interpreta psihologic toate atitudinile, remarcile și comportamentul oamenilor.

Tot timpul directă, exemplificând, spunând ceea ce ai de spus fără ocolișuri sau “perdele”. Pentru cum te enervezi și te agiți, vorbind tare și înfocat când îți aperi punctul de vedere când vine vorba de lucrurile importante pentru tine. Pentru atitudinea deschisă și dezinhibată, pentru raționamentele tale ireproșabile. Pentru că ești puternică și slabă, femeie independentă și dură, sensibilă și care necesită protecție și ajutor.

Pentru că orice faci, nu îți pierzi feminitatea. Pentru că într-o clipă ai vazut și înțeles părți ale mele(nevoi, calități și defecte) pe care oameni din jurul meu nu le-au observat deși mă cunosc de o viață. Pentru că mă simt bine lângă tine și pot să fiu eu, fără măști, fără cenzură, fără frică de judecată. Pentru că îți spuneam te iubesc. Ești ca o piesă de puzzle care s-a așezat perfect în viața mea. Pentru că mă faci să visez și mă surprinzi în fiecare zi. Pentru că mă atragi ca un magnet din toate punctele de vedere. Pentru cât de frumoasă ești indiferent de ce faci sau cum ești îmbracată, pentru cum ți se ondulează părul în ploaie, pentru cum râzi, mergi, mănânci ciocolată sau bei vin, pentru cum ai trecut peste probleme, ții țigara în mână sau dansezi. Pentru că plângi și râzi, pentru că mă lauzi și mă cerți, pentru că îmi închizi telefonul în nas când te superi.

Pentru umanitatatea ta, pentru… că ești tu.

Am pierdut poate prima și ultima bătălie, cea cu care începe și se termină viața, bătălie ce după naștere și înainte de moarte dă sensul.

Este întuneric în lumină și adânc fără margini, timpul meu caută liniștea pierdută.

Ca și la început de drum, la sfârșitul acestuia suntem noi cu noi înșine, cu veșnice întrebări fără eternele răspunsuri care poate încă, încă mai pot schimba destine.

Povestea mea, este una din miile care nescrise vreodată de mâna unui suflet singuratic au rămas doar în inimi triste.

Lumea se mișcă, timpul și spațiul, clipele, sentimentele, visele. Mai îndepărtați cu o zi, cu fiecare clipă mai alungați de noi înșine plecăm pe drumuri pe care mâine nici unul dintre noi nu-l va regăsi pe celălalt.

Ai fost lumea mea! Ești încă lumea mea! Abstract sau real, eu sunt un om mort pentru tine. Și, doamne cât te iubesc, cât te-am iubit! E atâta pasiune nerostită, necunoscută și atâta durere a amintirilor ce nu se pot uita, încât nu pot decât să aștept sfârșitul ca izbucnire, căci: Ce e viață fără tine? Eu însumi nu mă regăsesc în vorbele, visurile, gândurile mele, în timpul și inima ce-mi bate în piept, căci fără să știi mi-ai luat cu tine, totul, atunci când ai plecat fără să spui tristul : ADIO.

Din nefericire destinul ne-a despărțit drumurile. De-atunci au trecut ani de zile, în care am fost singur, clipă de clipă, trăind numai pentru tine, numai și numai pentru tine. Tu le-ai trecut alături de prieteni, care veneau și plecau pentru că li se cerea prea mult. Eu știu ce-ai simțit, ce-ai crezut, ce-ai dorit, ce-ai sperat, ce-ai vrut să realizezi și pentru toate astea am luptat zi de zi să te câștig.

N-ai înțeles niciodată și cum singura lege care îmi guverna viața era că în iubire nu există altă mândrie decât aceea de a fi iubit – ai câștigat.

Aș vrea să am aripi, să pot veni la tine în fiecare seară și să te sărut de noapte bună, aș vrea să te am lângă mine tot timpul, dar distanța nu ne dă șansa asta, eu sunt departe de tine, dar nu uita că nu e secundă fără să mă gândesc la tine și pe zi ce trece TE IUBESC din ce în ce mai mult, îmi lipsești mult și mi-e dor de tine!

TE IUBESC, TE IUBESC, TE IUBESC !Nu știu prea multe, știu doar că te iubesc, azi mai mult ca ieri, mai puțin mâine, în fiecare zi altfel și totuși la fel.Nu trece secundă, minut, oră, zi, lună fără ca, gândul meu să nu rătăcească în căutarea ta, o face din setea de tine, din dorul ce mă mistuie, mă întreb dacă nu te dor picioarele pentru că mereu alergi prin mintea mea și totuși vreau să știi, că te iubesc cu întreaga mea ființă.

Te iubesc că exiști, aștept clipa când nu vor mai fi depărtări, când brațele mi le-oi întinde spre a te cuprinde să mă cuprinzi cu brațele.Mă gândesc la tine și inima mă doare iar sufletul îmi suspină,Nici măcar nu știu ce rost mai are viața mea.

Am avut cândva o clipă de dulceață, frumosul tău trup ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n brațe, chipul tău frumos ce nu are asemănare, ca DUMNEZEU te-arăți în mii de fețe.Te iubesc să știi, căci tot ce simt, de este rău sau bine, destul că simt atât amar în mine, tot ție-ți mulțumesc,fiindcă tu m-ai învățat ca lumea s-o citesc.De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața, speranțele-i și binele-i și tot…

Un vis ar fi amestecat cu ceață, un chin ar fi etern amar, aș da orice să-l pot sfârși.Tu ești pentru mine a opta zi din cele șapte, te vedeam cu a mea minte, te-am vazut și te-am iubit, îngerul iluziei mele deșarte.

După un anumit timp, omul învață să perceapă diferența subtilă între a susține o mână și a înlănțui un suflet, și învață că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva și că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranță, și așa, omul începe să învețe…

…că săruturile nu sunt contracte și cadourile nu sunt promisiuni, și așa omul începe să-și accepte căderile cu capul sus și ochii larg deschiși, și învață să-și construiască toate drumurile bazate în astăzi și acum, pentru că terenul lui „mâine” este prea nesigur pentru a face planuri … și viitorul are mai mereu o mulțime de variante care se opresc însă la jumatatea drumului.

Și după un timp, omul învață că dacă e prea mult, până și căldura cea dătătoare de viață a soarelui, arde și calcinează.
Așa ca începe să-și planteze propria gradină și-și împodobește propriul suflet, în loc să mai aștepte ca altcineva să-i aducă flori, și învață că întradevăr poate suporta, că întradevăr are forță, că întradevăr e valoros…

Pentru a trăi fericirea ai nevoie de cineva care s-o trăiască cu tine. Închide ochii și pătrunde în liniștea sufletului tău…Tu, care poate nu m-ai întâlnit, nu mă cunoști,.. nu căuta zadarnic în profilul meu: nu sunt nici mai frumos, nici mai urât, nu-s nici mai bun și nici mai rău ca alții.

Amândoi devin dornici (sau poate nu) să descopere cu adevărat persoana cealaltă și să se releve pe sine.

Autorelevarea înseamnă a împărtași gândurile noastre unei alte persoane. În timp ce ne deschidem spre celălalt, facem și un proces de autodescoperire. Autorelevarea este totodată și o modalitate prin care ajungem să avem încredere în cineva. Încrederea se construiește de-a lungul timpului; aveți încredere în cineva dupa ce îl testați și decoperiți că vă puteți baza pe el. Autodezvăluirea se află sub controlul dumneavoastră, puteți spune cât de mult sau puțin doriți.

Toți avem gânduri pe care nu le împartășim altora, secretele noastre, lucruri pe care le-am făcut și de care ne simțim rușinați, sentimente pe care nu ne place să le avem, lucruri care nu se potrivesc cu identitatea noastră, așa cum o percepem. Pe unele dintre acestea i le poți spune partenerului tău de-a lungul timpului. Pe unele nu le vei spune.

Urmează-ți drumul tău, nestingherit, nu șovăi, nu te uita în urmă – iar dacă vrei să-mi spui ceva – vorbește-mi, oriunde-aș fi, te aud.

Nu încerca să intri cu forța în sufletul meu. Sunt cioburi ale viselor mele sfărâmate peste tot. S-ar putea să te rănești.

Nu te strădui să-mi vinzi iluzii. Le-am cumpărat pe toate. Nu mai am unde să le pun, nu mai știu ce să fac cu ele.

Nu te chinui să mă faci să plâng. Lacrimile mele sunt puține și prețioase. Le dăruiesc cu zgârcenie. Și am învățat de mult că cel care mă va face să plâng nu merită lacrimile mele. Iar cel care le merită nu mă va face sa plâng. Nu te osteni să mă eliberezi. Doar eu am cheia de la colivia mea. Nu te căzni să mă faci să vorbesc. Cuvintele mele sunt inutile și nu au viață. Nu te trudi să-mi alungi coșmarurile.

Nu doar somnul rațiunii naște monștrii ci și absența iubirii. O piatră e deajuns să spargă un geam. O propoziție e deajuns să frângă o inima. O secundă e deajuns să te îndrăgostești.

Atunci când te dezvălui partenerului tău, iar acesta va asculta fără să te judece, are loc ceva minunat. Ești acceptat.

Acest lucru probabil îl aflăm foarte curând în existența noastră. Un băiat de 7 ani, când a fost întrebat ce este dragostea, a spus urmatoarele: „Atunci cand îi spui cuiva ceva rău despre tine și ești speriat, tu crezi că nu o sa te mai iubească. Dar pe urmă esti uimit, fiindcă te iubește în continuare, chiar mai mult„.

Sunt benefice compromisurile unei relații? Când trebuie să lasăm de la noi și când trebuie să fim hotarâți? Oare prea multe compromisuri venite doar din partea unui partener, nu îl transformă pe acesta într-o marionetă? Un compromis într-o relație poate avea atât urmări pozitive cât și negative, el nu trebuie să vină doar din partea unui partener.

Trebuie să ținem cont de nevoile amândurora. Trebuie pus în balanță ceea ce renunțăm și ceea ce primim, ținând cont de urmările compromisului făcut. Nu trebuie să facem din compromisuri o obișnuință și nu uitați că este important să luptăm pentru mai mult, în special într-o relație fără a fi obligați să renunțăm sau să pierdem altceva. Și uneori când facem un compromis nu pierdem doar acel lucru la care am renunțat ci și ….teren în fața partenerului…

Și o neînțelegere e suficientă să strice o prietenie.