Tag

mi-a incendiat sufletul

Browsing

Durerea e un lucru ciudat în lumea noastră, ciudat dar necesar, ciudat și inexplicabil, ciudat și reprimat. Așa te călești atât fizic cât și moral….e chestia aia care face diferența și care pune sare și piper într-un cotidian previzibil cu situații abrupte.

E semnul că ceva nu e bine, că ceva trebuie schimbat sau că ceva nu mai funcționează just.

Foarte ușor de concluzionat însă nu la fel de edificator de trăit. Durerea fizică te face irascibil, egoist, certareț, veșnic nemulțumit, recalcitrant….cea din interior – te răvășește.

Te duce la stări contradictorii și absolut deloc definitorii pentru propria persoană.

Deviii fără să vrei un mic monstru încăpățânat, orgolios și dornic de răzbunare.

Noi oameni..suntem atât de…atât de neînțeles.

Ne torturăm singuri, învârtim cuțitul în rană deși conștientizăm că ne doare…victimizăm și adorăm să o facem. Iar în loc să ne străduim să diminuăm durerea pe care o purtăm în suflet ,o îngropăm adânc printre chestiile frumoase rămase acolo – o reprimăm cu toate forțele noastre și o multiplicăm la infinit.

Cunoşti sentimentul ăla ciudat că trebuie să faci ceva? Un ”CEVA” nedefinit dar de care eşti convins că ai nevoie așa nepalpabil cum e el, că trebuie să-l faci cât mai repede și fără de care ai impresia mereu că eşti incomplet?

Exact asta simt acum: un mecanism întreg parcă a fost pornit iar eu nu găsesc instrucţiunile de utilizare, sau în orice caz nu ceea ce e necesar în momentul respectiv. Partea proastă e că stă ascuns atât de bine încât nu reuşesc să realizez ce e….și continuă să mă macine, să mă roadă încet pe dinăuntru….poate că e mai bine să mă detașez de-ar fi posibil…

Suntem mereu pe fugă, mereu grăbiți, mereu frenetici în a prinde ceva anume..dar nu ne dăm seama cum timpul zboară iar noi îl irosim nefăcând nimic. Prinși într-o falsă impresie că grăbitul e tocmai pentru a face ceva important, pierdem secunde la fel de importante care rămân însă nefructificate.

Probabil asta e crucea noastră a oamenilor de azi: să intrăm într-un maraton care nu-i al nostru neapărat, sau nici măcar să nu conștientizăm că participăm la unul ..unul care are o linie de sosire etern improbabilă și la care nu reușim nicicând să câștigăm bătălia cu adversarii noștrii cei mai de temut – noi înșine.

Se înșală acela care crede că știe ce este viața. M-am înșelat și eu, alături de alții, și pot să spun că îmi pare bine. De ce? Pentru că am simțit ceva… Am uitat de mine, de lume, de Univers. Toată ființa-mi paradoxal de zbuciumată era străbătuta de ochii ei. Trăiam prin ea.

Era Paradisul? Sau …Iadul? Era un înger? Sau …un demon? Acum, la fel ca și atunci, aceste întrebări nu-și găsesc răspunsul. Probabil că sunt axiome ale existenței noastre, dovezi inexpulzabile ale trecerii prin viață.

Cine ar putea ști dacă viața este o însușire sau o…calitate? Cine ar putea ști dacă omul iubește sau… vrea? În schimb, toți știu ce am simțit: împietrirea aceea la vederea ei. Toți cunosc scânteia ce a facut să explodeze în mine un foc bizar ce mi-a incendiat sufletul. Mi-a zdrobit rațiunea, mi-a frânt aripile, mi-a schimbat viitorul.

Iubeam… Imaginea închipuită a Edenului pălea, când zâmbetul ei îmi săruta chipul… Glasul ei, în contrast absolut cu vocea lumii ce mă înconjura și care îmi zgâria timpanele, umplea cu sunete calde aerul, dându-i parcă un gust dulce. Mireasma care o învăluia îmi părea nefirească, aproape neomenească.

Atunci am mulțumit Celui de Sus pentru că ochilor mei le-a fost permisă vederea Sublimului. Nu am îndrăznit să o plângăresc cu atingerea mea, ar fi fost un sacrilegiu, mi-am imaginat doar dumnezeiasca senzație. M-am trezit apoi brusc. Sunt sigur că o să mi se înțeleagă disperarea când… Doamne, fusese doar un vis!

Mă îndrăgostisem de un vis. Ceea ce pare la prima vedere o nebunie este totuși, uneori, fidela copie a cruntei realități…