Tag

nu mai știu

Browsing

De mult nu mai știu… De mult am uitat, de mult nu mai regăsesc drumul spre fericire. Zadarnic caut în orizonturi până mă dor ochii în zare, stând la marginea albastrelor ape neliniștite, în amurg. Zadarnic îmi înalț ruga către copaci : nici foșnetul lor nu mi te poate aduce ca odinioară, când era de ajuns să te chem în gând ca să vii…

Zadarnic strig cu glas de primăvară tânără sau de toamna obosită… Nu mai vine, nu mai revine… M-a lăsat singur cu fiorii tremurători ai amurgurilor înfiorătoare. Mi-e dor de ea, mi-e dor cumplit de ea în vara asta care-ncepe să-mi picure în sânge tăcut ca o șoaptă de dragoste… O iubesc…și o aștept… Dar până atunci când va fi să vină, acum,îi dedic, neliniștea mea…ceea ce nu am avut aproape niciodată…

Recunosc că am avut momente când m-am gândit foarte serios la moarte. Atât de serios încât m-am speriat de intensitatea dorinței din mine. Dar există momente când trebuie să plângem (sau să ne plângem de milă) și momente când trebuie să ne oprim și să ne ridicam capul din pământ. Fiecare dintre noi iubim la un moment dat, fiecare dintre noi avem vise care se sfârșesc brusc sau dramatic, dar lucrurile astea chiar trebuie să ne oprească? Iubirea e într-adevăr unul dintre lucrurile importante, chiar cel mai important. A-i lua cuiva iubirea/persoana iubită mai ales atunci când mai e foarte puțin până când acea iubire s-ar fi împlinit e lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla. Mai rău decât atât e doar atunci când unei mame îi moare copilul. M-au durut și încă mă dor cele întâmplate. S-a întâmplat în mine o „revoluție” în adevăratul sens al cuvântului, ale cărei ecouri nu s-au încheiat încă. Poate că nu se vor încheia niciodată. Dar chiar să fiu atât de puternic încât să vreau să termin un drum care nu trebuie să se termine acum?

Am fost învățați să credem că gelozia e strâns legată de dragoste. „Nu e îndrăgostit care să nu fie măcar puțin gelos” se spune. Nimic mai neadevărat. Dacă spui că ești gelos din iubire, spui de fapt că nu iubești suficient. Lucrurile sunt foarte clare după părerea mea: iubești cu toată ființa ta și atunci iubirea e adevărată și durabilă, sau nu iubești. Ți se pare doar că afecțiunea pe care i-o porți cuiva ar fi iubire, dar nu cobori în sufletul tău să vezi ce se întâmplă cu adevărat. Când iubești, îți pui sufletul în palmele celuilalt fără să te întrebi că va face acesta cu el. Ai încredere nemărginită în persoana pe care spui să o iubești. Când iubești, îți picură miere în cuvinte, pentru că mereu cauți cuvinte – chiar inventezi unele noi care să exprime ce simți. Când iubești nu ai vise și planuri de viitor diferite de ale persoanei iubite.

N-ai putea, pentru că ființa ta se simte desăvârșită doar alături de persoana pe care o iubești. Nu iubești numai acea persoana, îi iubești familia, ii iubești cățelușii, floarea din fereastră. Iubești totul…până și răul din ea…