Tag

parere de rau

Browsing

Să-ți spun cum te iubesc ? Te iubesc cu durere. Te iubesc mai ales de departe. Te iubesc în neliniște. Te iubesc în fiecare secundă. Nu există nimic să mă liniștească. Iau filme, beau, fug, ard, alerg și tu ieși deasupra cu nonșalanță mereu. Viața mea fără tine este un șir infinit de fraze: prima este o întrebare, restul sunt ghilimelele. Și atunci vreau să-ți dau telefon măcar, dar știu că nu te voi găsi. Pentru tine din singurătatea mea…vreau să îți spun TE IUBESC !

Sau nu te voi găsi singură. Sau nu voi nimeri ceasul prielnic în care să-ți simt în voce bratele încolăcindu-se în jurul gâtului meu. Viața mea, draga mea, îmi amintesc de nebunul care dansa de unul singur în discotecile latine…Era curat, tolerat și singur. Am trecut de faza în care credeam că alte femei mă pot alina. Nimeni nu șoptește așa de dulce ca tine, nimeni nu promite fără vorbe ca tine. Te iubesc pentru că te-am avut (real,imaginar,ideal), dar prea puțin.

Nu am dansat încă merengue-ul vieții noastre. Te-am avut într-o promisiune, într-o vorbă pe care am pus-o la geam, te-am avut o secundă sau doar un an, cui și pe cine judecă timpul?? Singurul lucru este că nu ești acum lângă mine și asta arde groaznic. Vorbesc singur, zâmbesc femeilor ce seamănă cu tine…

Iubire, cât crezi că voi rezista așa??? Îmi amintesc de un fost fumător lăsându-se de fumat care spunea că nimic, nimic în lume nu-l poate liniști. Te iubesc așa de singur și de disperat. Știi??? Undeva în spate există un mare zid. Știm toți de el și cumva ne sprijinim noaptea de el. Este acela dincolo de pernă și de perete. Dar eu te iubesc, ințelegi??? Oh, înțelegi…Îți vânez zâmbetul la fiecare colț. Îți respir aerul, îți privesc fotografia fascinat. Părul tău mai ales. Te rog, fă-l roșcat astăzi!

Te iubesc total și definitiv. Știi, nu este numai nebunia care îmi ocupă noaptea visând cum te iubesc și cum te țin lângă mine, este ceva deasupra, uneori apare mai definitiv dimineața; este gustul tău necunoscut în gura mea. Mă gândesc la el adeseori, dar nici asta nu mă ajută să mă liniștesc.

Te iubesc. Te iubesc, Doamne, dimineața când ies la plimbare sau deschid fereastra…Te iubesc când văd ceața și tremur să ți-o trimit. Te iubesc nebunește când mă retrag la mine și sunt incapabil să-ți scriu. Te iubesc la amiază când zâmbesc politicos celor cu care iau masa. Te visez și te iubesc în ochii tuturor celor care mă ascultă vorbind. La ce să-ți scriu??? Am adunat muzica pentru tine, versuri și cuvinte ce abia ating conturul buzelor, frunze din toate colțurile lumii în care am umblat…hârtii, hârtii scrise, scrise…Nu pot să ți le trimit, nu știu de ce.

Te iubesc dureros la fiecare intersecție. Oh,nu, nu te compar. Tu ești ceea ce vine fără voia mea, fără control, fără să o cer. Visez că te țin în brațe, suntem în picioare și tu îmi spui că mă iubești. Îmi spui că mă iubești definitiv; atunci abia pot să mă liniștesc și pot să adorm.

Nu ti-am facut niciodata o declaratie…

         

Ce să fac să păstrez mereu alături de mine această iubire care am primit-o cadou? Să mă rog? Să mă rog Ei, pentru că Ea a fost Dumnezeul meu. Am crezut în ea, mai mult decât am crezut în mine. Și totuși i-am arătat asta atât de puțin. Niciodată nu ne dăm seama care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru viața noastră. Doar când pierdem acel ceva.

De ce a trebuit să moară iubirea in mine, ca să-mi dau seama că am iubit-o ca pe nimeni altcineva? Aș avea atât de mult de spus despre ea și totuși, atunci când m-așez în fața calculatorului ca să scriu, năvălesc amintirile. Și atunci „privesc” înapoi la un timp al fericirii mele. Cine a spus că „cea mai mare nefericire este amintirea fericirii” a spus un adevăr. Așa simt și eu. Nu pot să cred că nu mai este cu mine.

A fost mereu alături de mine, la bine și la greu, deși nu există nimic care să o oblige să facă asta. Îi mulțumesc că a fost mereu cu mine. Îi mulțumesc că a existat în lumea asta și că a petrecut câțiva ani alături de mine. Îi mulțumesc că a spus: „cei mai frumoși ani din viața mea au fost cei petrecuți alături de tine”.

Înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aș ști cu siguranță că măcar din când în când am reușit să o fac fericită, aă suferi mult acum. Am senzația că, nu numai că a avut grijă de mine, dar a avut grijă și de amintirile mele. Ele mi-au rămas acum. Și sunt multe. Aș vrea să-mi amintesc mereu fiecare moment petrecut împreună, fiecare zâmbet, fiecare glumă, fiecare dar pe care ni-l făceam.

Mi-e teamă, însă, că va veni vremea când am să uit toate aceste lucruri care au format un adevărat lanț de zâmbete pe buzele mele. Dar oricâtă vreme ar trece, n-am să uit. Nu pot să uit, pentru că este parte din mine, datorită ei sunt ceea ce sunt…ceea ce am ajuns astăzi..

Înainte să te fi întâlnit tânjeam de dragoste pentru tine, te chemam, te căutam , eram disperat că nu-mi ieși în cale. Știam că niciodată nu voi mai putea iubi.

De câte ori îmi apăreai în vis erai tu, așa cum ești, cu privirea caldă ,cu mâinile tale diafane și cu surâsul tău sfios. Numai că te vedeam mai puțin frumoasă decât ești căci cea mai înflăcărată și cea mai dezlănțuită imaginație nu poate atinge sublima poezie a realității . Există în tine un izvor nesecat, o fântână din care țâșnește mereu un farmec irezistibil, ești o casetă deschisă , plină cu cele mai prețioase comori.

Dacă sufletul tău minunat s-ar putea fixa și păstra într-o oglindă , atunci toate oglinzile prin față cărora ai trece ar face pe oricine să disprețuiască cele mai divine tablouri.

Fiecare cuvânt, fiecare aspect diferit al ființei tale se gravează în oglinda sufletului meu , grație unui vârf de diamant și nimic nu ar putea șterge această profundă amprentă. Ți-aș putea desena , fără să fii prezentă, sufletul și chipul ce le am totdeauna în fața ochilor .

Pe măsură ce îmi înfigeam cu încăpățânare visele sub valul de fum , îngroșat de trecerea anilor, vederea mi se tulbura, contururile iubirii își pierdeau precizia și un fel de viață împietrită și moartă pătrunde în aceste palide umbre ale unei iubiri imposibile.

În cele din urmă , am descoperit că aceste vise aveau o vagă asemănare cu sufletul ce îl adoram în adâncul inimii mele. Oftam la gândul că cea pe care urma să o iubesc se află între umbre, și că murise cu sute de ani in urmă. Gândul mă chinuia uneori până într-atât încât plângeam cu lacrimi fierbinți și mă apuca o mânie fără margini împotriva mea pentru ca nu m-am născut în alte secole, când mai trăia iubirea mea.

De cum te-am cunoscut, ceva s-a curmat în mine, a căzut un val, s-a deschis o ușă și m-am simțit inundat lăuntric de un val de lumină. Am înțeles că în fața mea se află viața și că am ajuns, în sfârșit, la răscrucea hotărâtoare. Sufletul neclar și estompat ce încercam să-l deslușesc în umbră s-au luminat subit. Nuanțele întunecate care înecau inima au devenit încet , încet mai deschise. Din dimineața în care soarele dragostei a răsărit în viața mea , totul s-a schimbat.
Când îmi pierdusem speranța de a te mai găsi vreodată, îmi învinuiam visul că-i mincinos și-mi certam furios soarta. Îmi spuneam că sunt nebun căutând un asemenea suflet sau că natura e stearpă și Creatorul prea puțin destoinic spre a realiza visul simplu al inimii mele. Mă așteptam că, drept pedeapsă că te-am creat ,să fiu pedepsit pentru speranța mea , o dorință veșnic neîmplinită.

Mă pierdeam ore întregi în contemplarea ta, mă lăsam pătruns de minunata iubire a sufletului tău pe care o răspândeai ca o aureola luminoasă, pluteam pe nemărginitul ocean al dragostei .Mă mâniam împotriva mea, îmi făceam cele mai mari reproșuri că mă lăsam torturat astfel de o asemenea iubire. Apoi înțelegeam că dragostea mea nu este condamnabilă, te pot iubi în voie, fără remușcări, mă pot lăsa purtat de iubire , oricât de mare, oricât de neînfricată ar fi pasiunea pe care o încerc , e o pasiune îngăduită și pe care o pot mărturisi.

Te rog , draga mea, nu mă urî că te iubesc oricum, chiar și atunci când te-ai ascuns sub val. Gândește-te că te ador din clipa în care prima rază de gândire a strălucit în mintea mea, că îmi apăreai în vis cu o coroană din picături de rouă.

Lasă-mă să te iubesc tot restul vieții, să fiu umbra pașilor tăi, să respir sufletul tău. Nu-mi lua dreptul la iubire, dacă ai sufla în flacăra pe care ai aprins-o , nu va rămâne în adâncul ființei mele decât un pic de praf mai mărunt , impalpabil , presărat pe aripile sufletului meu.

Înaintând în vârstă, dulcea fantomă a iubirii imposibile mă obsedează și mai des. O văd zâmbind ironic amintindu-mi că nu voi mai iubi niciodată, că nu voi fi iubit niciodată.

Ce nefericit am fost din cauza ta înainte să te cunosc, ce nefericit am fost din cauza ta după ce te-am cunoscut!

Mă întreb, va mai putea vreo iubire să-mi deschidă raiul din vise ? Voi mai întâlni în pragul vieții un înger păzitor înfășurat în aripile sale, ținând în mână cheia de aur a iubirii? Îmi va mai deschide el sufletul?

IARTĂ-MĂ CĂ TE IUBESC!

Mi-e dor, atâta dor….de tine, de noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Și nu pot, și nu găsesc cuvinte să spun cum, când…și cat de mult mi-aș dori sa nu mai îmi fie.

Dacă și tu ști cum este acel dor, te rog scapă-mă de el…te implor scapă-mă. Este dorul ăsta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoașă și niște brațe care se coboară înainte să apuce să se întindă. Pe care aș vrea nespus să ți-o arunc ție.

Iar dacă tu ști cum este să trăiești cu ființa altuia într-a ta, te rog, smulge-o din mine și las-o să trăiască de una singură. Dă-i înapoi dreptul la simțire! Lasă-mă și pe mine să respir aerul meu, și partea mea de viață. Lasă-mă nici mai mult, nici mai puțin decât exact cum eram înainte de tine. Eram din vârful degetelor până la capătul firelor de păr numai visuri frumoase, dorințe multe de fericire, speranță și tremur de încredere. Doamne, cât de frumoasă eram… Mii de cioburi s-au făcut oglinzile în care iubirea și dorința îmi strigau asta. Acum, este și nu mai este viața mea…

Dacă ști cum este să adormi nopțile sperând că razele dimineții or să topească dorul, știi ce înseamnă să speri zadarnic. Salvează-mă de nesperanța asta! Mă chinuie, mă bântuie, mă aruncă din liniște și mă trântește în frământare. Îmi este dor și nu mai vreau să-mi fie. Cum să-mi iau sufletul și să-l scutur zdravăn ca să curgă din el picătură cu picătură veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum să fac fără să îmi reproșeze că l-am lăsat fără ceea ce îi era mai drag? Dacă eu te simt arzând, te văd strălucind, te aud ascultând, tu de ce nu răspunzi gândurilor și simțurilor? De ce nu te întorci spre mine să mă privești dincolo de iubirea trecătoare și să-mi spui ca ești aici lângă mine și că te-ai născut să-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?…. Este pentru că ție… ție… nu îți este dor.

Mi-e dor să te știu departe de mine, acolo de unde nu o să te mai întorci niciodată la mine atunci când îmi este greu, și rău, și trist, și urât și imposibil. Mi-e dor să nu te mai simt și să nu te mai vreau atât de aproape. Caut pământul nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile și apele care să-mi spele nopțile în care mă cutremur de dor.

Mi-e dor și ma strânge. Mă sufocă și mi-a secat puterile. În vis mă înec cu prezența ta. În realitate, mă sufoc cu lipsa ei. Dorul ăsta mă arde chiar și atunci când stau bine pe picioare. Dacă ai fi departe însă, eu cum m-aș mai putea întoarce la mine cu inima senină?

Scapă-mă de dor și de felul în care îl simt că doare. Dă, Doamne, minte inimii și judecată și scapă-mă de bubele în coji.

Am avut un vis frumos, mai dureros decât toate coșmarurile de până acum: se făcea că nu or sa se mai vindece niciodată. Iar dacă nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum? Mi-e dor….

M-am trezit într-o dimineață, gândindu-mă la viața mea. Ce aveam eu în ea? Aveam o mamă, un tată frați și surori…dar mai presus de toate aveam un suflet. Sufletul meu. Un suflet fără culoare care își dorea să trăiască.

Mă uitam pe cer și mă întrebam: ce-am să fac eu azi? Nimic. Erau doar nori și vânt, se pregătea de furtună, de parcă era înainte de război…simțeam că îmi doresc să stau doar pe margine să privesc viețile altora, clipele de fericire și de iubire, parcă totul se învârtea în jurul meu, auzeam doar râsete de bucurie, oameni care se iubeau și își purtau de grijă unul altuia, era o lume din care îmi doream să fac parte, să nu mai trăiesc în singurătate în tristețea închisă în sufletul meu ,tristețe pe care nu am vrut să o recunosc că există și doare, îmi doream un univers al meu și al ei. A lui cine? Mă întrebam și îmi răspundeam singur: al ei,cea care o să mă iubească.

Dar cine să mă iubească pe mine? Cine ? Cine poate să mă readucă la viață să simt căldura razelor de soare, să simt ploaia și furtuna ?

Doar tu. Pe tine te-am zărit , stăteai și priveai dintr-un colț de bucurie, te bucurai că trăiești, că poți să zâmbești…curios, s-a apropiat bucuria de tristețe , s-au privit, și-au dat mâna, pentru o clipa tristețea a cunoscut bucuria sufletului tău, iar tu ai zărit o rază de soare în sufletul meu fără culoare, te-ai întristat vedeam asta în ochii tăi..iar eu zâmbeam și simțeam că viața mea capătă un sens, ca de azi bucuria cu tristețea vor merge alături una lângă alta zâmbind , fără regrete…și așa s-a născut dragostea noastră…din clipa aceea am construit universul de care aveam atâta nevoie. Acum era universul nostru…și totuși norii nu se răzbunau, și-au vărsat lacrimile asupra noastră, erau lacrimi de fericire sufletul meu! Lacrimi pe care le-am vărsat doar alături de tine, lacrimi pe care le-aș vărsa în fiecare clipă, azi de fericire mâine de de dor, și-apoi de tristețe pentru minutele în care îți simt absența și îți doresc mângâierea să o simt pe obrazul meu.

Doar azi simt că am suflet, simt că trăiesc doar pentru ochii tai pe care nu i-aș mai face niciodată să plângă pentru zâmbetul tău care îmi alunga tristețea , pentru vocea ta care îmi alina inima, pentru tine sufletul meu , pentru tine!

Tu care îmi dai putere să vad viața ca o poveste.

M-ai învățat să râd, să iubesc tot ceea ce mă înconjoară, tu cu bunătatea sufletului tău de aur, m-ai învățat că după ploaie vine soare, că nimic în lumea asta nu are sens fără suflet…Așa cum eu nu am sens fără tine sufletul meu, așa cum eu sunt centrul universului tău, cum viață ta fără mine pare un copac fără rădăcini, așa inima mea nu e întreagă în clipele când ești departe de mine.

Ieri mă întristam, tu te bucurai. Azi din bucurie și tristețe am construit fericirea noastră, sufletul meu! Fericire fără de care nu aș fi eu, nu aș fi ceea ce sunt azi pentru că ești alături de mine la bine și la greu, pentru că ești vocea glasului meu, ești femeia de care am nevoie să mă simt bărbat, ești femeia pe care o iubesc mai mult ca propria-mi viață, ești femeia fără care nu pot trai. Am nevoie de tine să pot visa. Am nevoie de tine pentru că te iubesc. Da te iubesc! Te iubesc așa cum spicele grâului copt în arșița verii adora roua dimineții. Da, te ador! Așa cum luna adoră stelele și vraja nopților. O spun și o repet la infinit: te iubesc sufletul meu! Voi fi mereu aici , doar strigă-mă, și voi veni!

Voi prețui mereu căldura sufletului tău. Așa cum pământul prețuiește stropii de ploaie. Îți mulțumesc pentru tot ceea ce îmi oferi pentru că mi-ai făcut un loc al meu în inima ta. Îți mulțumesc pentru că mă iubești.

4 după-amiază, eu privesc la a 6-a sticlă goală de bere. Stau și mă gândesc dacă alcoolul mă trage la melancolie, sau melancolia la alcool? Oricum ar fi, mă învârt într-un cerc vicios. Din amețeală mă scoate doar scrisul, scrisul și idea că și mâine este o zi. Sunt beat de iubire,mort de dor…

Mulți ar spune că duc o viață ușoară. Că am o familie, prieteni, că am reușit în tot ce mi-am propus. Mulți, defapt, ar greși. În viața fiecărui om există mai multe planuri. Nu sunt psiholog, vorbesc doar de cum văd și îmi gestionez eu viața. Există familia și prietenii, există viață socială, există planul profesional și cel sentimental. Chiar dacă în trei din patru situații stau foarte bine, lupta continua pentru realizarea mea pe plan sentimental mă epuizează. Persoanele la care țin, pe care le iubesc cu idealismul și concepțiile mele extraterestre sunt de neatins.

Zi de zi, iubesc. E greu de explicat, nu știu de ce o fac, rațiunea îmi spune că sunt un imbecil, dar nu pot sa mă despart de inima mea. Zi de zi, mă gândesc la o femeie, nu mereu aceeași, dar todeauna prezentă.

Sunt un „jucator”?

Nu aș spune. Chiar dacă de-a lungul timpului am trecut prin destul de multe relații, unele mai lungi, altele mai scurte, în fiecare dintre ele m-am implicat cu totul. Defapt, dacă stau bine și mă gândesc, viața mea se reduce la „totul sau nimic”. Chiar și pe plan sentimental. Ori sunt mort de îndrăgostit, ori nu sunt atras în nici un fel. Este bine? Este rău? Îmi amintesc de o discuție cu tine, în care îmi spuneai să cresc. Să mă maturizez. Să depășesc vârsta la care lucrurile ori sunt albe, ori sunt negre. Dumnezeu îmi este martor ca am încercat. Nu pot, nu pot și pace.

Am învățat însă să fiu mai tolerant. Îți mulțumesc, îți voi mulțumi mereu, dar nu a ajutat la nimic. Tot nu ești aici, tot mă gândesc la tine și toate sacrificiile par făcute în zadar.

 

De nenumărate ori când îți spuneam te iubesc tu mă întrebai de ce?. Și eu îți răspundeam invariabil “nu știu…”. Este atât de greu de transpus în cuvinte sentimentul care rezultă în definitiv din fapte mici. Știam doar…pentru că ești tu…

Te iubesc pentru felul în care vorbești. Tot timpul gata să argumentezi, tot timpul pregatită să te contrazici. Pentru cum schimbi brusc subiectul după starea de spirit, uneori întrerupându-mă la mijlocul frazei. Pentru cum nici măcar nu îți dai măcar silința să pară că mă asculți, atunci când vorbesc despre lucruri care nu te interesează, când îți spuneam te iubesc dar ești prezentă sută la sută când vine vorba de a da sfaturi de viață, comportament și a interpreta psihologic toate atitudinile, remarcile și comportamentul oamenilor.

Tot timpul directă, exemplificând, spunând ceea ce ai de spus fără ocolișuri sau “perdele”. Pentru cum te enervezi și te agiți, vorbind tare și înfocat când îți aperi punctul de vedere când vine vorba de lucrurile importante pentru tine. Pentru atitudinea deschisă și dezinhibată, pentru raționamentele tale ireproșabile. Pentru că ești puternică și slabă, femeie independentă și dură, sensibilă și care necesită protecție și ajutor.

Pentru că orice faci, nu îți pierzi feminitatea. Pentru că într-o clipă ai vazut și înțeles părți ale mele(nevoi, calități și defecte) pe care oameni din jurul meu nu le-au observat deși mă cunosc de o viață. Pentru că mă simt bine lângă tine și pot să fiu eu, fără măști, fără cenzură, fără frică de judecată. Pentru că îți spuneam te iubesc. Ești ca o piesă de puzzle care s-a așezat perfect în viața mea. Pentru că mă faci să visez și mă surprinzi în fiecare zi. Pentru că mă atragi ca un magnet din toate punctele de vedere. Pentru cât de frumoasă ești indiferent de ce faci sau cum ești îmbracată, pentru cum ți se ondulează părul în ploaie, pentru cum râzi, mergi, mănânci ciocolată sau bei vin, pentru cum ai trecut peste probleme, ții țigara în mână sau dansezi. Pentru că plângi și râzi, pentru că mă lauzi și mă cerți, pentru că îmi închizi telefonul în nas când te superi.

Pentru umanitatatea ta, pentru… că ești tu.

Vântul îmi fură o lacrimă … e lumina trecutului, iar ochii tăi ca două licăriri de stele… căldura mâinilor… O clipă și apoi, nu mai contează… Stau întins pe malul mării și adierea vântului mă face să simt vibrația dragostei ce ne leagă…

Strigătul inimii tale se aude în depărtări… mă cheamă la ea… Marea îngâna cuvintele tale rostite odată, care acum s-au dispersat în negura uitării…

În noaptea asta, te simt un pic mai aproape de mine… Luna rotundă stă de veghe, veghează la dragostea noastră… și îmi șoptește că și tu mă iubești tot atât cât te iubesc și eu… Vântul bate, primii fulgi de nea îmi mângâie fața, mă simt tot mai slăbit când te știu departe de mine… Luna îngâna și ea cuvinte magice, parcă rupte de realitate, cuvinte ce se regăsesc parcă în adâncul sufletului meu…

Fără tine mă simt pe un drum fără sfârșit,… Un drum care parcă nu se mai termină niciodată… Încerc să merg mai departe, dar totul mi se pare un abis… în care mă tot afund și oricât aș încerca să mă înalț, simt că nu mai am scăpare…

Doar azi simt că am suflet,simt că trăiesc doar pentru ochii tăi pe care nu i-aș mai face niciodată să plângă pentru zâmbetul tău care îmi alungă tristețea , pentru vocea ta care îmi alină inima, pentru tine sufletul meu , pentru tine!

Tu care îmi dai putere să văd viața ca o poveste.

M-ai învățat să râd, să iubesc tot ceea ce mă înconjoară, tu cu bunătatatea sufletului tău de aur,m-ai învățat că după ploaie vine soare, că nimic în lumea asta nu are sens fără suflet…Așa cum eu nu am sens fără tine sufletul meu, așa cum eu sunt centrul universului tău,cum viața ta fără mine pare un copac fără rădăcini, așa inima mea nu e întreagă în clipele când ești departe de mine.

Sunt atât de singur încât nu mai aud nici ecoul sufletului care te cheamă neîncetat… Aș putea să rog trandafirii…să-ți șopteasca cu foșnet de petale cât de dor îmi e… aș putea ruga păsările… să-ți cânte cu triluri jucăușe cât de mult îmi lipsești….aș putea ruga stelele să-ți scrie pe cerul înstelat cât de mult te iubesc…

Ca și viața ,prietenia e compusă și din grijă,din spaime și nesiguranță,pentru că știm cu toții că timpul și spațiul ne sunt ostile.

În ecuația prieteniei intră deci : neliniștea, incertitudinea, suferința,,etc, și totuși prietenia,fără nici o îndoială e unul din chipurile pe care le îmbracă fericirea omului pe pământ… pentru că ea răspunde unor adânci și fundamentale nevoi omenești,cum ar fi,nevoia de certitudine,de încredere în celălalt,de oglindire în el ,dacă vreți,de comunicare cu el. Eu asa gândesc ,în fața prietenului tău te despovărezi de umbre,de tristeți , de spaime,comunici cu el,iar el face la fel cu tine.

Sigur că e complicat,ca orice sublimă nebunie afectivă,prietenia e viguroasă și firavă,e atotputernică și totuși neputincioasă,e libertate și povara,e fericire și suferința…floarea prieteniei e pândită la tot pasul de numeroși dușmani,cum ar fi să zicem,orgoliul,grija exagerată față de interesele proprii, vanitatea, inegalitatea, invidia,nerăbdarea,și multe altele,,,prietenia, este o plantă firavă,pe care trebuie să o îngrijești mereu,să o ferești de tot ce o poate răni.

Da,așa este,trebuie să-i dai tot ce ai mai bun în tine.Nimic nu e prea mult…Eh ! sigur ,toate astea nu sunt ușor de realizat.Ți se cere să te depășești,să lupți cu tine,să-ți înfrângi pornirile egoiste,fiecare prietenie,e o fericire pentru care merită să lupți.

Dacă pierdeți prietenia,pierdeți enorm de mult,în fața prietenului tău ești tu singur cu adevărul tău,cu luminile și cu umbrele tale,dar când comunicarea nu e deplină,înseamnă că nu e o adevarată prietenie…dacă nu e sinceră,mai e oare prietenie adevarată?

Prietenia adevarată,continuă să existe chiar și la distanță,oricât de bun îți este un prieten,el tot te va răni din când în când,dar tu,trebuie să-l ierți pentru asta…așa este într-o prietenie adevarată…