Tag

plinătate

Browsing

Uneori întregul ne copleșește, nu mai știm ce să facem cu atâta plinătate… și o împrăștiem printre degete… și iarasi se împrăștie frânturi din noi prin lume. Și vre-un suflet rătăcit va ridica frântura şi o va adăposti la căldura sufletului său…

Frânturi… nu, eu vreau întreguri. Sunt mai generoase și mai încăpătoare, ai loc să întorci trei vieți în ele. Întregurile sunt indivizibile și nu cunosc săracia firimiturilor… să se faca întreguri în viața noastră!

Sufletul e un dar foarte sensibil. La atingerea crivățului poate ușor să se spargă. De atâtea ori i-am adunat cioburile în palmă (și palmele au început să sângereze), m-am așezat într-un colț şi am început refacerea imaginii. Nuanță la nuantă, sunet la sunet, sensibilitate… S-o arunc oare? S-o îngrop adanc să nu mai iasă? Dar tabloul nu ar fi perfect atunci. Ar rămane cu goluri mari care… cine știe cu ce riscă să se umple!

Visele ne sunt aripile sufletului, ele ne pot reda libertatea chiar și în cea mai întunecată lume. În cele mai dificile momente a existat un vis care m-a înălțat întotdeauna peste greutățile vieții: se făcea că priveam înainte cu ochii înflăcărați de curaj și pieptul arzând de speranță de pe catargul vasului meu, brăzdând fulgerător o mare de foc în asfințit.

Goneam spre soarele înecat în flăcări, în urma mea lumea se afundă în întuneric și totuși chipul îmi strălucea luminat de o fericire din ce în ce mai intensă. În curând aveam să alung toate necazurile și întunericul din jurul meu căci mă apropiam de un tărâm unde așa ceva nu mai există; o da, soarele știa prea bine de ce se ascunde acolo, goneam nebunește în urma lui exaltând de fericire… căci călătoream spre inima ta.

Tabloul se reface. Crăpăturile însă rămân. După asta orice adiere poate să doară. Dar ce am fi fără durere? Păpuși care zâmbesc artificial. Fără gust. Fără sens.