Tag

poveste de dragoste

Browsing

Să te îndrăgostești este atât de ușor. Este ca și cum ai cădea într-o groapă; să ieși din ea este mult mai greu. Va trebui însă să ieșiți, căci atunci când iubirea dispare, groapa devine un iad. Din vechea poveste de iubire nu mai rămân decât certurile, cicăleala și tot felul de răutăți venite din ambele părți. Nimeni nu dorește să își rănească partenerul sau partenera, dar din cauză că se simte el însuși rănit, il (o) rănește la rândul lui, proiectându-și nefericirea asupra sa.

Cel mai bun moment de a mă întreba ce aveți de făcut nu este acesta, ci cel in care începeți să vă îndrăgostiți, când nu ați căzut în groapă. V-aș putea învăța atunci să practicați o cu totul altă poveste de iubire, numită a te ridica întru iubire. În acest caz, nu vor mai exista probleme. Să te înalți pe aripile iubirii este cât se poate de ușor,iar ieșirea dintr-o asemenea relație devine infinit mai ușoară, căci te ajută forța gravitației. Să cazi este ușor; de aceea aveți grijă ca acesta să fie pasul doi; pasul unu trebuie să fie urcușul.

Ați făcut deja pasul cel simplu; acum urmează cel dificil. Sunteți nevoit să suportați toate aceste lacrimi și toate aceste conflicte, dar nimic nu va mai putea readuce înapoi iubirea.

Trebuie să înțelegeți un lucru simplu: iubirea aceea de care vorbești nu poate fi controlată. Ai căzut în ea. Nu te-ai putut împotrivi la vremea respectivă acestui proces. Pur și simplu s-a întâmplat. Dar iubirea este ca o briza ușoară – vine și pleacă. Acesta nu este un lucru rău, căci dacă ar rămâne pe loc, ar deveni stagnantă.

Ar trebui să faceți amândoi un efort pentru a înțelege că deși iubirea a dispărut, nu aveți nici un motiv să vă urâți reciproc, căci nici unul dintre voi nu este vinovat de distrugerea iubirii. Nici unul dintre voi doi nu a creat iubirea. Ea a venit și a plecat, la fel ca o briză, iar dumneavoastră v-ați bucurat de aceste momente. Fi-ți recunoscători și ajutați-vă reciproc să ieșiți din groapă. Atunci când te afli în groapă, nu ai altă cale. Bărbatul ar trebui să-și dovedească buna creștere, oferindu-și umerii pentru a ajuta femeia să iasă prima din groapă.

Din păcate, nimeni nu mă întreabă niciodată nimic înainte să se îndrăgostească. Ciudat lucru! Timp de 39 de ani am așteptat ca cineva să mă întrebe cum trebuie să se îndrăgostească. Nimeni nu a făcut-o însă. Dacă ar fi făcut-o, i-aș fi spus: “nu cădea niciodată în dragoste (fall in love); Ridică-te în iubire”.

Iar ridicarea pe aripile iubirii înseamnă să înveți, să te transformi, să te maturizezi. În ultima instanță, ea va ajuta să creșteți, iar două persoane adulte nu se ceartă niciodată. Ele încearcă să se înțeleagă una pe cealaltă, să își rezolve problemele.

Știi ce este iubirea ? Definiții peste definiții, superficiale și seci, pot fi spuse de oricine. Dar iubirea este o frază într-un dicționar? Iubirea se învață din cărți sau se memorează? Niciodată!!

Iubirea este mai mult decât putem exprima în cuvinte. Este mai mult decât putem vedea cu ochii. Iubirea se simte, se trăiește și doar când ajungi să-i simți puterea cu cea mai mare intensitate…doar atunci este adevărată!!

Ce este mai sublim decât să iubești? În iubire îți găsești forța de care ai nevoie pentru a înfrunta orice, fără frică. Când iubești totul se transformă: totul este mai clar, totul se poate face mai ușor, cuvintele se aud mai bine, imaginile sunt mai clare ca niciodată.

Să iubești cu adevărat înseamnă să trăiești pentru celalalt. Uiți de tine și te lași purtat de acest sentiment minunat fără să aștepți ceva în schimb. Te purifică și te ridică pe cele mai înalte culmi. Dacă iubești cu adevărat pui binele persoanei dragi mai presus de bunăstarea ta, îți lași egoismul deoparte și nu-ți e teamă că ai putea eșua. Când îl accepți pe cel de lângă tine, când îi dai libertatea de care are nevoie…asta e iubirea adevărată.

Dacă iubești nu încerci să-l schimbi pe cel de lângă tine, nu încerci să-ți impui cu forța ideile și concepțiile, nu vrei ca celălalt să trăiască numai după regulile tale. Când iubești înveți să ierți, să uiți și mai ales, să nu trădezi. Înveți să fii un sprijin pentru perechea ta, să fii umărul pe care plânge, suportul pe care are nevoie să se sprijine, zâmbetul care îi redă buna dispoziție.

Când te simți în siguranță în brațele perechii tale, când învățați amândoi din greșelile voastre, când creșteți și vă maturizați împreună, fiecare în ritmul său..asta e iubirea adevărată.

Când poți să spui un “Te Iubesc” din suflet și dacă atunci când o spui simți că nu poate exprima profunzimea sentimentelor tale…atunci iubești cu adevărat.

Iubirea adevărată înseamnă și multă suferință, înseamnă și multe lacrimi extrem de fierbinți vărsate pentru persoana iubită. Uneori și iubirea doare și când simți această durere mai intens, înseamnă că iubești cu adevărat.

Nici acum cuvintele nu se dovedesc a fi de folos. Se pot scrie pagini întregi despre iubire dar nu e nimic mai frumos decât să simți chiar tu.

Uneori nu știi când începi să-l iubești pe cel de lângă tine. De multe ori iubire adevărată nu te anunță când intră în viața ta, dar când își face cuib în sufletul tău cu siguranță vei știi. Trebuie doar să-i permiți să îți facă viața mai plină, mai frumoasă.

De mult nu mai știu… De mult am uitat, de mult nu mai regăsesc drumul spre fericire. Zadarnic caut în orizonturi până mă dor ochii în zare, stând la marginea albastrelor ape neliniștite, în amurg. Zadarnic îmi înalț ruga către copaci : nici foșnetul lor nu mi te poate aduce ca odinioară, când era de ajuns să te chem în gând ca să vii…

Zadarnic strig cu glas de primăvară tânără sau de toamna obosită… Nu mai vine, nu mai revine… M-a lăsat singur cu fiorii tremurători ai amurgurilor înfiorătoare. Mi-e dor de ea, mi-e dor cumplit de ea în vara asta care-ncepe să-mi picure în sânge tăcut ca o șoaptă de dragoste… O iubesc…și o aștept… Dar până atunci când va fi să vină, acum,îi dedic, neliniștea mea…ceea ce nu am avut aproape niciodată…

Recunosc că am avut momente când m-am gândit foarte serios la moarte. Atât de serios încât m-am speriat de intensitatea dorinței din mine. Dar există momente când trebuie să plângem (sau să ne plângem de milă) și momente când trebuie să ne oprim și să ne ridicam capul din pământ. Fiecare dintre noi iubim la un moment dat, fiecare dintre noi avem vise care se sfârșesc brusc sau dramatic, dar lucrurile astea chiar trebuie să ne oprească? Iubirea e într-adevăr unul dintre lucrurile importante, chiar cel mai important. A-i lua cuiva iubirea/persoana iubită mai ales atunci când mai e foarte puțin până când acea iubire s-ar fi împlinit e lucrul cel mai rău care i se poate întâmpla. Mai rău decât atât e doar atunci când unei mame îi moare copilul. M-au durut și încă mă dor cele întâmplate. S-a întâmplat în mine o „revoluție” în adevăratul sens al cuvântului, ale cărei ecouri nu s-au încheiat încă. Poate că nu se vor încheia niciodată. Dar chiar să fiu atât de puternic încât să vreau să termin un drum care nu trebuie să se termine acum?

Am fost învățați să credem că gelozia e strâns legată de dragoste. „Nu e îndrăgostit care să nu fie măcar puțin gelos” se spune. Nimic mai neadevărat. Dacă spui că ești gelos din iubire, spui de fapt că nu iubești suficient. Lucrurile sunt foarte clare după părerea mea: iubești cu toată ființa ta și atunci iubirea e adevărată și durabilă, sau nu iubești. Ți se pare doar că afecțiunea pe care i-o porți cuiva ar fi iubire, dar nu cobori în sufletul tău să vezi ce se întâmplă cu adevărat. Când iubești, îți pui sufletul în palmele celuilalt fără să te întrebi că va face acesta cu el. Ai încredere nemărginită în persoana pe care spui să o iubești. Când iubești, îți picură miere în cuvinte, pentru că mereu cauți cuvinte – chiar inventezi unele noi care să exprime ce simți. Când iubești nu ai vise și planuri de viitor diferite de ale persoanei iubite.

N-ai putea, pentru că ființa ta se simte desăvârșită doar alături de persoana pe care o iubești. Nu iubești numai acea persoana, îi iubești familia, ii iubești cățelușii, floarea din fereastră. Iubești totul…până și răul din ea…

Ce să fac să păstrez mereu alături de mine această iubire care am primit-o cadou? Să mă rog? Să mă rog Ei, pentru că Ea a fost Dumnezeul meu. Am crezut în ea, mai mult decât am crezut în mine. Și totuși i-am arătat asta atât de puțin. Niciodată nu ne dăm seama care sunt lucrurile cu adevărat importante pentru viața noastră. Doar când pierdem acel ceva.

De ce a trebuit să moară iubirea in mine, ca să-mi dau seama că am iubit-o ca pe nimeni altcineva? Aș avea atât de mult de spus despre ea și totuși, atunci când m-așez în fața calculatorului ca să scriu, năvălesc amintirile. Și atunci „privesc” înapoi la un timp al fericirii mele. Cine a spus că „cea mai mare nefericire este amintirea fericirii” a spus un adevăr. Așa simt și eu. Nu pot să cred că nu mai este cu mine.

A fost mereu alături de mine, la bine și la greu, deși nu există nimic care să o oblige să facă asta. Îi mulțumesc că a fost mereu cu mine. Îi mulțumesc că a existat în lumea asta și că a petrecut câțiva ani alături de mine. Îi mulțumesc că a spus: „cei mai frumoși ani din viața mea au fost cei petrecuți alături de tine”.

Înseamnă enorm pentru mine. Dacă n-aș ști cu siguranță că măcar din când în când am reușit să o fac fericită, aă suferi mult acum. Am senzația că, nu numai că a avut grijă de mine, dar a avut grijă și de amintirile mele. Ele mi-au rămas acum. Și sunt multe. Aș vrea să-mi amintesc mereu fiecare moment petrecut împreună, fiecare zâmbet, fiecare glumă, fiecare dar pe care ni-l făceam.

Mi-e teamă, însă, că va veni vremea când am să uit toate aceste lucruri care au format un adevărat lanț de zâmbete pe buzele mele. Dar oricâtă vreme ar trece, n-am să uit. Nu pot să uit, pentru că este parte din mine, datorită ei sunt ceea ce sunt…ceea ce am ajuns astăzi..

Zgomotul pașilor mei pe șoseaua umedă, inima bătându-mi mai tare și vântul care îmi mângâie fața ca atingerea unor aripi de înger. Și brusc mă opresc și privesc în urma mea. Mă uit și nu văd nimic, decât lumini difuze, oameni răzleți și strada de-abia atinsă de picăturile de ploaie.

Încerc să mă rup de tot ce simt, dar nu pot pentru că inevitabil gândul îmi fuge la tine. La cea pe care o caut cu disperare și pe care nu am găsit-o încă.Continui sa merg spre casă cu aceeași neliniște în suflet, și mă gândesc dacă vreodată te voi întâlni.

Mi-e atât de frică de faptul că într-o zi s-ar putea să o iau la stânga în loc de dreapta, s-ar putea să plec de acasă cu cinci minute mai devreme sau mai târziu și astfel nu ne vom mai întâlni….sau pur și simplu că într-o zi vom trece unul pe lângă celălalt fără să ne privim. Dar oare dacă ne-am privi ne-am recunoaște?

Am avea curajul să ne ascultăm din nou sufletele sau ne-am conforma acestei lumi rigide și reci crezând că totul e o întâmplare, o senzație trecătoare? Mă doare fiecare clipă în care nu ești cu mine, și deși te simt mă întreb cum ești acum? Mă întreb dacă și tu închizi ochii noaptea și lași vântul să-ți mângâie fața gândind că sunt eu.

Mă întreb dacă uneori, poate inconștient, mergi pe stradă și mă cauți cu privirea printre atâtea chipuri… De multe ori mă rog în șoaptă pentru ca tu să fi rămas aceeași, mă rog ca Cerul să ne permită să ne întâlnim din nou, mă rog să nu fi poposit prea departe de mine și mă rog ca drumul spre tine să nu fie prea de lung și greu. Când va fi să ne regăsim va trebui să te iau în brațe și să îți cer iertare. Ți-am greșit atât de mult, dar am făcut-o doar din setea nebună de a te afla.

Să mă ierți că ți-am căutat sărutările și dragostea la altele și uneori am crezut că te-am găsit, să mă ierți că mi-am irosit lacrimile pe altele, deși simțeam că tu nu ai venit. Să mă ierți că te-am lăsat singură atunci când aveai nevoie de o alinare, și să mă ierți că nu am fost lângă tine ca să-ți șterg tristețea din suflet…

Promit că atunci când te voi întâlni să îți dăruiesc iubirea mea necondiționată, să-mi deschid sufletul așa cum nu am făcut cu nimeni, și să nu mă folosesc de nici o armă ascunsă pentru a te cuceri….pentru că în definitiv totul se rezumă în a ne privi în ochi, nu-i așa?

Există limbaje ale iubirii ? “Dacă cineva nu te iubește așa cum ai vrea tu, nu înseamnă că nu te iubește din toată inima” scria O. Paller. Și cata dreptate are!

Specialiștii în psihologia cuplului au identificat nu mai puțin de cinci feluri prin care oamenii își exprimă iubirea. Iar dacă tu și iubitul tău aveți modalități diferite, este ca și cum nu ați vorbi aceeași limbă! Așa că te poți trezi cu suferință și frustrări când, de fapt, nu este cazul. În mod normal, fiecare dintre noi are predominant unul sau două dintre “limbaje”.

Ideal ar fi să devenim “fluenți” în toate cele cinci. Dacă ne trezim suficient de mult sensibilitatea și empatia, vom putea recunoaște iubirea chiar și dacă nu are forma cu care ne-am obișnuit.

Limbajul atingerii

Toți îndrăgostiții își trăiesc iubirea mai mult sau mai puțin tactil. Îmbrățișările, sărutul, ținutul de mână sau actul amoros sunt comune pentru toți cei care se iubesc. Cu toate acestea, numai o parte dintre ei au aceasta ca principala (sau chiar unica) modalitate de a-și exprima iubirea.

Ți s-a întâmplat ca iubitul tău să te țină în brațe tăcut, după o zi de muncă, în timp ce tu ai fi dorit să îi spui ce mult ți-a lipsit și să auzi de la el cât ești de frumoasă? Te-ai enervat vreodată că el venea să te sărute după ureche în timp ce tu făceai ceva important și ai fi preferat mai degrabă sa pună mâna și să te ajute? Poate că el te iubește la fel de mult ca și tu pe el. Dar, pur și simplu, aceasta este modul in care el știe să ți-o arate!

Limbajul cuvintelor

A spune “te iubesc” în cuvinte, prin cuvinte, este o modalitate foarte apreciată. Am zis-o, am auzit-o, nu mai încape îndoială. Un îndrăgostit cu acest limbaj activat o să găsească variații nesfârșite pe această temă. Scrisori de amor (sau mai nou e-mailuri), convorbiri pline de pasiune prin telefon sau pur și simplu “șoapte fierbinți” care să te urce în al nouălea cer.

Eminescu și Veronica Micle probabil că nici nu mai era nevoie să se atingă… Dar ce te faci dacă tu îți dorești dovezi mai concrete? După al cincilea SMS în care îți descrie ce ti-ar face dacă ar fi acasă, în loc să te înmoi, îți vine mai degrabă să îi răspunzi “mai taci și vino odată!”. Sau, dacă iar a uitat să îți cumpere parfumul ăla, și doar a trecut prin centru!, s-ar putea să arunci cu biletele lui la gunoi. Nu te grăbi! Poate acesta este singurul lui mod de a-și manifesta iubirea.

Limbajul cadourilor

Este specific mai ales bărbaților. Dacă n-a fost un as la limba română și nici n-a avut parte de destulă tandrețe în copilărie, este posibil ca acesta să fie singurul mod prin care știe el să-și arate afecțiunea. Te bombardează cu daruri, de la nimicuri din bazar la bijuterii scumpe?

Te întreabă în dreptul fiecărui chioșc “vrei ceva de-aici?”… Acesta e personajul! Vei fi măgulită o vreme, dar dacă limbajul tău dominant e altul, cu toate cadourile lui o să simți că ceva îți lipsește. Nu îți face griji. Dacă iubirea e acolo, ea va găsi, cu puțin efort, și alte căi prin care să se exprime.

Limbajul timpului acordat

Este specific mai ales femeilor, dar nu neapărat. Există oameni care prețuiesc iubirea în funcție de timpul pe care îl acorda, respectiv de cel care le este acordat. “Nu facem nimic special, dar ești aici, deci mă iubești. Nu ești… mă simt abandonat/ă și neiubit/ă”. Dacă e cazul tău, nu te grăbi să te deprimi. Poate că el muncește din dorința de a-ți oferi mai mult.

Poate că declarația lui înflăcărată de acum o săptămână ar fi trebuit sa te “țină” până acum. Iar dacă iubitul tău e așa, caută, pur și simplu, să îți faci mai mult timp pentru el. Psihologic vorbind, aceasta este totuși cea mai primitivă, mai copilărească dintre metode. Iubirea înseamnă mai mult și ar fi păcat să n-o manifestam din plin, prin toate căile.

Limbajul serviciilor pentru celalalt

Pare limbajul cel mai anost sau mai puțin romantic. Ei bine, da, s-a dus să plătească factura la lumină în locul meu, dar aș fi preferat să mă ia și pe mine ca să fim împreună! Sau: mi-a gătit supa de pui când eram răcită, dar mai bine m-ar fi ținut în brațe. Sau: a alergat el pe la asigurări când am bușit mașina, dar pe urmă nu mi-a spus niciodată ca asta nu îl face să mă iubească mai puțin…

Ai dreptate, dar dacă el manifestă acest limbaj te poți considera o norocoasă. E cel mai altruist dintre toate, specific ființelor mature emotional. Dacă e limbajul tău, la care el nu reacționează sau pe care nu îl apreciază, nu te necăji. Într-o zi, va înțelege.

Târziu în noapte , somnul nu vrea să te răpească.. nu vrea să te ducă pe aripile inconștiente ale subconștientului viselor.. și.. stai.. privești în neant iar pentru o secundă nu te gândești la nimic. De fapt nu e o secundă… e o subunitate atât de infim măsurabilă încât abia o conștientizezi ca un moment de gol.. un gol relaxant și ciudat deopotrivă.
Am auzit recent că noi oamenii ne hrănim cu energie. Energie ce poate fi de două tipuri – celebra dualitate indubitabilă – energie pozitivă și negativă. Noi oamenii ca și entități absorbim cu nesaț energia din jurul nostru însă nu o filtrăm ,o luăm de-a valma ,o înghițim ca niște nesătui și ne alimentăm sufletul cu răutate fără să conștientizăm. Suntem niște aspiratoare flămânde care se hrănesc rănind, certând, insuflând neîncredere și determinând oamenii să se autosubestimeze…. golim pe cei din jur de orice forță și ne hrănim cu nesaț ego-ul .
Partea proastă e că nu știm să luăm din univers ce ne trebuie.. nu absorbim optimism, bunătate, empatie… sunt prea monotone pentru noi. Uităm să ajutăm necondiționat, uităm să iubim, uităm să împărtășim fericirea. Devenim butoaie de pulbere de ură, dispreț, hoție, răutate gata să explodeze la cel mai mic stimul extern.
Și când eliberăm taifunul din noi ,rămânem stupefiați de tot: de ce am devenit, de ce am făcut.. nu ne mai identificăm cu ochii goi și reci care ne fixează în oglinda din fața noastră.
Noi uităm până și să ne folosim simțurile… și e o chestie atât de banală! Când ai închis ultima oară ochii și ai ascultat … atât.. să asculți liniștea, să auzi foșnetul frunzelor, să auzi versurile unei melodii ce te unge pe suflet? Sau când ai îndrăznit ultima oară să guști zăpada… să o guști ca atunci când erai mic, inocent și când te bucurai de lucrurile mărunte dar atât de frumoase? Să o simți udă , rece și aspra pe papilele tale gustative?
Sau..când ai mai simțit mirosul iernii , aerul rece și tăios al unei zile banale de ianuarie? Ai măcar 20 de ierni la activ dar niciuna nu a fost mai tristă ca ultimele 4 cel puțin.
De ochi nici nu mai pomenesc.. ni -i aruncăm pe tot felul de kitsch-uri dar uităm să ne uităm… sa te uiți spre cer să vezi cum cerul cerne ceva alb.. ce parcă nu ai mai văzut în viața ta, niște chestii minuscule de o dantelă atât de bine elaborată în perfecțiunea ei și totuși atât de efemeră..
Fă un efort de imaginație și unește tot ceea ce ai simțit: vizual, gustativ, olfactiv, tactil… nu -i așa că e frumos? E atât de simplu! Trebuie doar să reduci totul la simplitate, la lucruri mărunte dar care te aduc mai aproape de fericirea spre care aspirăm cu toții.
Descoperă totul din nou, descoperă-te pe tine … sau măcar încearcă. Ai să vezi că totul prinde încet culoare. Tu ești pictorul tabloului tău. Nimeni altcineva. Îndrăznește să dai frâu liber imaginației și șterge cuvântul limită din memoria ta. Atât nu uita: să fii împăcat cu tine.

Mi-e dor, atâta dor….de tine, de noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Și nu pot, și nu găsesc cuvinte să spun cum, când…și cat de mult mi-aș dori sa nu mai îmi fie.

Dacă și tu ști cum este acel dor, te rog scapă-mă de el…te implor scapă-mă. Este dorul ăsta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoașă și niște brațe care se coboară înainte să apuce să se întindă. Pe care aș vrea nespus să ți-o arunc ție.

Iar dacă tu ști cum este să trăiești cu ființa altuia într-a ta, te rog, smulge-o din mine și las-o să trăiască de una singură. Dă-i înapoi dreptul la simțire! Lasă-mă și pe mine să respir aerul meu, și partea mea de viață. Lasă-mă nici mai mult, nici mai puțin decât exact cum eram înainte de tine. Eram din vârful degetelor până la capătul firelor de păr numai visuri frumoase, dorințe multe de fericire, speranță și tremur de încredere. Doamne, cât de frumoasă eram… Mii de cioburi s-au făcut oglinzile în care iubirea și dorința îmi strigau asta. Acum, este și nu mai este viața mea…

Dacă ști cum este să adormi nopțile sperând că razele dimineții or să topească dorul, știi ce înseamnă să speri zadarnic. Salvează-mă de nesperanța asta! Mă chinuie, mă bântuie, mă aruncă din liniște și mă trântește în frământare. Îmi este dor și nu mai vreau să-mi fie. Cum să-mi iau sufletul și să-l scutur zdravăn ca să curgă din el picătură cu picătură veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum să fac fără să îmi reproșeze că l-am lăsat fără ceea ce îi era mai drag? Dacă eu te simt arzând, te văd strălucind, te aud ascultând, tu de ce nu răspunzi gândurilor și simțurilor? De ce nu te întorci spre mine să mă privești dincolo de iubirea trecătoare și să-mi spui ca ești aici lângă mine și că te-ai născut să-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?…. Este pentru că ție… ție… nu îți este dor.

Mi-e dor să te știu departe de mine, acolo de unde nu o să te mai întorci niciodată la mine atunci când îmi este greu, și rău, și trist, și urât și imposibil. Mi-e dor să nu te mai simt și să nu te mai vreau atât de aproape. Caut pământul nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile și apele care să-mi spele nopțile în care mă cutremur de dor.

Mi-e dor și ma strânge. Mă sufocă și mi-a secat puterile. În vis mă înec cu prezența ta. În realitate, mă sufoc cu lipsa ei. Dorul ăsta mă arde chiar și atunci când stau bine pe picioare. Dacă ai fi departe însă, eu cum m-aș mai putea întoarce la mine cu inima senină?

Scapă-mă de dor și de felul în care îl simt că doare. Dă, Doamne, minte inimii și judecată și scapă-mă de bubele în coji.

Am avut un vis frumos, mai dureros decât toate coșmarurile de până acum: se făcea că nu or sa se mai vindece niciodată. Iar dacă nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum? Mi-e dor….

De nenumărate ori când îți spuneam te iubesc tu mă întrebai de ce?. Și eu îți răspundeam invariabil “nu știu…”. Este atât de greu de transpus în cuvinte sentimentul care rezultă în definitiv din fapte mici. Știam doar…pentru că ești tu…

Te iubesc pentru felul în care vorbești. Tot timpul gata să argumentezi, tot timpul pregatită să te contrazici. Pentru cum schimbi brusc subiectul după starea de spirit, uneori întrerupându-mă la mijlocul frazei. Pentru cum nici măcar nu îți dai măcar silința să pară că mă asculți, atunci când vorbesc despre lucruri care nu te interesează, când îți spuneam te iubesc dar ești prezentă sută la sută când vine vorba de a da sfaturi de viață, comportament și a interpreta psihologic toate atitudinile, remarcile și comportamentul oamenilor.

Tot timpul directă, exemplificând, spunând ceea ce ai de spus fără ocolișuri sau “perdele”. Pentru cum te enervezi și te agiți, vorbind tare și înfocat când îți aperi punctul de vedere când vine vorba de lucrurile importante pentru tine. Pentru atitudinea deschisă și dezinhibată, pentru raționamentele tale ireproșabile. Pentru că ești puternică și slabă, femeie independentă și dură, sensibilă și care necesită protecție și ajutor.

Pentru că orice faci, nu îți pierzi feminitatea. Pentru că într-o clipă ai vazut și înțeles părți ale mele(nevoi, calități și defecte) pe care oameni din jurul meu nu le-au observat deși mă cunosc de o viață. Pentru că mă simt bine lângă tine și pot să fiu eu, fără măști, fără cenzură, fără frică de judecată. Pentru că îți spuneam te iubesc. Ești ca o piesă de puzzle care s-a așezat perfect în viața mea. Pentru că mă faci să visez și mă surprinzi în fiecare zi. Pentru că mă atragi ca un magnet din toate punctele de vedere. Pentru cât de frumoasă ești indiferent de ce faci sau cum ești îmbracată, pentru cum ți se ondulează părul în ploaie, pentru cum râzi, mergi, mănânci ciocolată sau bei vin, pentru cum ai trecut peste probleme, ții țigara în mână sau dansezi. Pentru că plângi și râzi, pentru că mă lauzi și mă cerți, pentru că îmi închizi telefonul în nas când te superi.

Pentru umanitatatea ta, pentru… că ești tu.