Tag

putut abține

Browsing
Târziu în noapte , somnul nu vrea să te răpească.. nu vrea să te ducă pe aripile inconștiente ale subconștientului viselor.. și.. stai.. privești în neant iar pentru o secundă nu te gândești la nimic. De fapt nu e o secundă… e o subunitate atât de infim măsurabilă încât abia o conștientizezi ca un moment de gol.. un gol relaxant și ciudat deopotrivă.
Am auzit recent că noi oamenii ne hrănim cu energie. Energie ce poate fi de două tipuri – celebra dualitate indubitabilă – energie pozitivă și negativă. Noi oamenii ca și entități absorbim cu nesaț energia din jurul nostru însă nu o filtrăm ,o luăm de-a valma ,o înghițim ca niște nesătui și ne alimentăm sufletul cu răutate fără să conștientizăm. Suntem niște aspiratoare flămânde care se hrănesc rănind, certând, insuflând neîncredere și determinând oamenii să se autosubestimeze…. golim pe cei din jur de orice forță și ne hrănim cu nesaț ego-ul .
Partea proastă e că nu știm să luăm din univers ce ne trebuie.. nu absorbim optimism, bunătate, empatie… sunt prea monotone pentru noi. Uităm să ajutăm necondiționat, uităm să iubim, uităm să împărtășim fericirea. Devenim butoaie de pulbere de ură, dispreț, hoție, răutate gata să explodeze la cel mai mic stimul extern.
Și când eliberăm taifunul din noi ,rămânem stupefiați de tot: de ce am devenit, de ce am făcut.. nu ne mai identificăm cu ochii goi și reci care ne fixează în oglinda din fața noastră.
Noi uităm până și să ne folosim simțurile… și e o chestie atât de banală! Când ai închis ultima oară ochii și ai ascultat … atât.. să asculți liniștea, să auzi foșnetul frunzelor, să auzi versurile unei melodii ce te unge pe suflet? Sau când ai îndrăznit ultima oară să guști zăpada… să o guști ca atunci când erai mic, inocent și când te bucurai de lucrurile mărunte dar atât de frumoase? Să o simți udă , rece și aspra pe papilele tale gustative?
Sau..când ai mai simțit mirosul iernii , aerul rece și tăios al unei zile banale de ianuarie? Ai măcar 20 de ierni la activ dar niciuna nu a fost mai tristă ca ultimele 4 cel puțin.
De ochi nici nu mai pomenesc.. ni -i aruncăm pe tot felul de kitsch-uri dar uităm să ne uităm… sa te uiți spre cer să vezi cum cerul cerne ceva alb.. ce parcă nu ai mai văzut în viața ta, niște chestii minuscule de o dantelă atât de bine elaborată în perfecțiunea ei și totuși atât de efemeră..
Fă un efort de imaginație și unește tot ceea ce ai simțit: vizual, gustativ, olfactiv, tactil… nu -i așa că e frumos? E atât de simplu! Trebuie doar să reduci totul la simplitate, la lucruri mărunte dar care te aduc mai aproape de fericirea spre care aspirăm cu toții.
Descoperă totul din nou, descoperă-te pe tine … sau măcar încearcă. Ai să vezi că totul prinde încet culoare. Tu ești pictorul tabloului tău. Nimeni altcineva. Îndrăznește să dai frâu liber imaginației și șterge cuvântul limită din memoria ta. Atât nu uita: să fii împăcat cu tine.

Al sufletului zbucium, nu-l cunoaște nimenea, destinul nu îl știe, poate doar eu.. . poate și tu… însă se oglindește durerea în tot ceea ce fac și mătasea albastră a florilor de vară, mă vor chema iarăși spre infinit.

Și voi cunoaște poate odată o altă iubire, ce se naște iubind spre nemurire, o dragoste uitată undeva, în haosul de nedescris, visând la clipe dintr-un tărâm de vis, doar pentru mine… interzis!… căci și astăzi și mâine, la poarta sufletului meu… rămâi doar tu stăpână mereu…

Iubirea e o gingașă floare, care surâde numai atunci când este privită de doi îndrăgostiti, de două suflete… Oare iubirea asemeni unei flori se va usca? Poate,… dar amintirea ei va rămâne ca o petală a speranței, și a așteptării… Visează dacă poți… în această cupă a dragostei!

Am alergat prin viață fără să-i știu adevarata-i față, simțeam că ceva din mine lipsește… am căutat, am căutat și am găsit un suflet bun, curat! Am știut din prima clipă că viața mea-i acuma întregită. Pentru tine am să fiu un râu de lacrimi uneori, pentru tine am să fiu o scară ce urcă pan’ la nori, pentru tine am să fiu flacăra ce persistă prin apă, voi fi o lacrimă de dor ce curge nemângâiată!

Te rog, privește înapoi și spune dacă mă mai iubești… Stau acum singur, plâng și amintirile și vorbele pe care mi le-ai șoptit cândva le aud în noapte,… încerc să te caut printre ele, dar totul îmi apare ca un coșmar, un vis urât din care nu mă pot trezi oricât de mult eu aș încerca… singura scăpare este prezența ta, dar tu ești atât de departe,… departe, dar nu și de inima mea, căci niciodată nu am încetat să te iubesc. De aceea mi-aș mai dori un singur lucru… să te am aproape pentru a te privi în ochi și asta mi-ar fi de-ajuns să nu te mai las să pleci!

Te iubesc atât de mult… te vreau lânga mine, te doresc și astăzi în preajma mea, fiecare clipă o număr, fiecare cuvânt al tău îl aud șoptind, răsunând în gândurile mele.

Cu mulţi ani in urma, a trăit în India un înţelept care păzea într-un cufăr încântător un mare secret care l-a făcut să fie învingător în toate aspectele vieţii sale.

Într-o zi a împărtăşit secretul său unui copil:

În realitate sunt două cufere în care păstrez secretul pentru a fi fericit şi acestea sunt: mintea mea şi inima mea şi marele secret nu este altceva decât o serie de paşi pe care trebuie să-i faci de-a lungul vieţii:

Primul pas este să ştii că Dumnezeu există în toate lucrurile din viaţă şi, pentru aceasta, trebuie să-l iubeşti şi să-i fii recunoscător pentru toate lucrurile pe care le ai şi pentru toate lucrurile care ţi se întâmplă.

Al doilea pas este să te iubeşti pe tine însuţi şi în fiecare zi, când te trezeşti şi înainte să adormi, trebuie să spui: „Sunt important, am valoare, sunt în stare, sunt inteligent, sunt iubitor, aştept mult de la mine, nu există obstacol pe care să nu-l pot învinge.”

Acest pas se cheamă AUTOSTIMĂ RIDICATĂ.

Al treilea pas este să pui în practică tot ceea ce spui că eşti şi, dacă tu gândeşti că eşti inteligent, acţionează inteligent; dacă tu gândeşti că eşti în stare, fă ceea ce îţi propui; dacă tu gândeşti că eşti iubitor, exprimă-ţi iubirea; dacă gândeşti că nu există obstacol pe care să nu-l poţi învinge, atunci propune-ţi scopuri în viaţă şi luptă pentru ele până când le vei obţine.

Acest pas se cheamă MOTIVARE.

Al patrulea pas este să nu invidiezi pe nimeni pentru ceea ce are sau pentru ceea ce este; ei vor obţine partea lor, tu o vei dobândi pe a ta.

Al cincilea pas este să nu păstrezi în inima ta ranchiună împotriva nimănui; acest sentiment nu te va lăsa să fii fericit; trebuie să-l laşi pe Dumnezeu să facă dreptate şi tu… iartă şi uită!

Al şaselea pas este să nu iei lucrurile care nu-ţi aparţin, aminteşte-ţi că, potrivit legilor nescrise ale naturii, mâine vei pierde ceva de mai mare valoare.

Al şaptelea pas este că nu trebuie să faci pe nimeni să sufere; toate fiinţele pământului au dreptul să fie respectate şi iubite.

Al optulea si ultimul pas: trezeşte-te întotdeauna cu un surâs pe buze şi observă împrejurul tău, căutând să descoperi în fiecare lucru partea lui bună şi frumoasă; ajută-i pe cei care au nevoie, fără să te gândeşti că nu vei primi nimic în schimb; când priveşti pe cineva, descoperă-i calităţile sale.

Secretul fericirii se află în fiecare, caută-l în interiorul tău şi-l vei descoperi.!

Nu-ţi subestima valoarea comparându-te cu alţii. Fiecare suntem diferiţi şi fiecare suntem speciali.

Nu-ţi stabili obiectivele după ceea ce susţin alţii că este important. Doar tu poţi ştii ce e mai bine pentru tine.

Nu ignora lucrurile dragi ţie. Ţine de ele ca şi cum ar fi însăşi viaţa ta, pentru că fără ele viaţa este lipsită de sens.

Nu lăsa viaţa să ţi se scurgă printre degete trăind fie în trecut, fie pentru viitor. Doar trăind câte o zi odată vei putea trăi toate zilele vieţii tale.

Nu renunţa atunci când ai ceva de oferit.

Nimic nu se termină până în momentul în care te opreşti să mai încerci.

Nu-ţi fie frică să admiţi că nu eşti perfect. Acesta este firicelul fragil care ne leagă unii de alţii.

Nu-ţi fie frică să îţi asumi riscuri. Doar încercându-ne norocul învăţăm să fim bravi.

Nu alunga dragostea afară din viaţa ta spunând că e imposibil de găsit. Cea mai rapidă modlitate de a primi dragoste este să dăruieşti; cea mai rapidă cale de a o pierde este să o ţii prea strâns; dar dându-i aripi vei reuşi să o păstrezi.

Nu alerga atât de repede prin viaţă încât să uiţi nu numai pe unde ai fost ci şi încotro te îndrepţi.

Nu uita! Cea mai acută dorinţă emoţională a oricărei persoane este aceea de a se simţi apreciată.

Nu îţi fie frică să înveţi. Cunoaşterea este o comoară pe care întotdeauna o poţi purta cu tine cu uşurinţă.

Atenţie cum îţi foloseşti timpul şi vorbele….pentru ca odata ce au zburat, nu mai pot fi recuperate.

Trăim uneori fără nici o țintă în viață,trecem prin lume ca niște fire de paie pe fața unui râu ; nu mergem noi,ci ne duce curentul…

Viața noastră actuală este veselă și tristă,ea întalnește două sentimente contradictorii – regretul zilei de ieri și speranța zilei de mâine! Numai cine știe cu adevărat sa-și prețuiască viața,va știi cum s-o trăiască!

Dacă uneori ne surprindem pleoapele scăldate în lacrimi este pentru că în marile fericiri trebuie să existe lacrimi…în marile nenorociri nu sunt…Prea mult a plouat cu incertitudini în viața mea și speranța unor zile mai senine mă îmbătrânește cu fiece zi! Mi-e dor de liniște..mi-e dor de uitare..mi-e dor de IUBIRE! Viața este o întâmplare?

Viața este o căutare…. A găsi ce căutai este o întamplare fericită? A găsi ce căutai nu este o întâmplare fericită ci una tristă! Omul cand găsește ceva se plictisește prea repede de acel ceva și nu mai este om! Eu sunt un cântec ce nu mai crede în cuvinte dar totuși le ascultă încercând să-și continue viața paradisiacă a viselor!

Nu condamnați senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume și, din cauza acestei condamnări, energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existență aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conțtiința voastră. Este conștiința voastră filtrată prin corp.

În momentele de iubire profundă, oamenii respiră la unison. Atunci când se urăsc, respirațiile lor sunt cât se poate de diferite.

Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul. Inima nu are nicio noțiune a timpului.

Mă trădează zilele ce fug spre veșnicie,iar eu mă gândesc că uneori două suflete se întâlnesc cum s-ar întâlni două flori în adierea vântului…se ating puțin și se despart!

Cine știe dacă se vor mai întâlni la o noua adiere de vânt sau poate niciodată….

Cum poți alina un suflet pentru care și fulgii de zăpadă par a fi morminte deschise?

Cum împaci un suflet care plânge? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare deplină, o renunțare totală și o durere enormă?

Îi poți spune oare că totul va fi bine?…că lucrurile vor reveni la normal?…că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i…iar de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată? Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în deznădejdi?…

Nu reușești…nu poți face nimic,când de fapt universul întreg moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta….îți pui abisul capătâi și te îngropi în durere. Ai vrea să plângi….ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui tot amarul.

femeie își dă sufletul și pe urmă și-l reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat. O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei.

De cele mai multe ori te obișnuiești greu la început să-ți placă femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei.

Dar nu poți să plângi, ci doar ai inima tristă…

Când nimic nu este ceea ce vrei, când vrei să devii cine vrei dar nu poți, când ai tot dar de fapt nu ai nimic, când nimic nu se întâmplă, când lacrimile îți curg pe obraz și nu poți schimba nimic, acceptă trecutul așa cum este el pentru a putea să te bucuri de prezent.

Nimic din tot ce vei vrea să începi nu poate fi început, nimic din ce vrei să repari nu poate fi reparat, pentru că toate încep de la tine. Începe cu tine și vei începe să trăiești!

Trecutul este o parte din tine, care îți aparține cu toate lucrurile bune sau rele care ți s-au întâmplat. Nu poți să negi timpul care s-a scurs și nici rezultatul faptelor tale. Ești singurul în măsură să se judece pe sine. Sunt etape din trecut pe care ai vrea să le ștergi. Și nu mă refer la cele de care te rușinezi ci la cele în care te-au durut, acolo unde te-ai simțit la pământ. La acele momente în care ai simțit că ramâi fără aer, când ți-ai simțit inima ți se frânge și un val de căldură îți umple corpul.

Când suntem în competiţie nu recunoaştem darul unic care suntem şi darul unic al celorlaţi. Ne micşorăm pe noi, micşorăm pe ceilalţi, omorâm posibilităţi de a crea mai mult şi de a contribui unii altora. Competiţia înseamnă că ne vedem separaţi de ceilalţi şi înseamnă că nu primim contribuţia celorlalţi. Un mod diferit de competiţie, care este de fapt modul care creează posibilităţi mai mari, este competiţia cu noi înşine.

Noi suntem singurii cu care putem competiţiona cu adevărat. Noi ne putem depăşi pe noi în ceea ce alegem să fim, să creăm, să avem şi să generăm. Şi, la fel, noi suntem singurii care ne putem opri din a fi TOT ceea ce putem fi. Avem darul minunat al ALEGERII. Putem alege separare, competiţie, distrugere de posibilităţi sau putem alege includere, contribuţie, posibilităţi mai mari pentru noi şi pentru toţi cei din jur. Ce vrei tu să alegi şi să contribui vieţii tale şi lumii? Adevăr?!

Au venit alte momente și alte momente iar în final ai decis că nu vrei să retrăiești o drama continuă și le-ai ascuns undeva în străfundul tau crezând că nu vor mai ieși niciodată la suprafață sau că totul va rămâne undeva în timp ca o afacere de încheiat între tine și Dumnezeu.

…Și nu m-am putut abține…din simplu motiv că am mâncărimi la…tastatură.

Se spune că…cuvintele vindecă,uneori rănesc,alteori te fac să visezi purtându-te pe tarâm de basm….unde bine-ar fi,ca personaje principale ce suntem,să ne putem alege finalul.

Dar lumea adevarată este alta,atunci când cobor cu picioarele pe pământ….și din dorința de a-i mulțumi pe alții, ajung să fiu eu cel nemulțumit.N-am suportat mândria și aroganța…și-am căutat să fiu alături de persoanele umile și cu bun simt.

Mai devreme sau mai târziu, cu toții avem nevoie de răspunsuri. Unele răspunsuri vin de la sine, iar altele nu vin niciodată. Cert este că vin doar cu întrebarea potrivită. Așa vin și momentele alea perfecte. Cu omul potrivit. Nu vin cu omul perfect. Omul perfect nu există. E o himeră ce trăiește în imaginația noastră. Că în căutarea acestor răspunsuri dăm peste o mulțime de oameni nepotriviti o știm cu toții. Până la urmă contează doar cea ce facem cu acei oameni și cu acele momente.

Oamenii sunt doar reflecții. Cei nepotriviți sunt ca un geam. Te vezi, dar nu te vezi chiar bine. Te vezi, dar te vezi șters, cu o imagine neclară și cu un zâmbet fals. Că există și geamuri curate o știm, dar alea nu țin mult. După un timp se murdăresc și ele foarte tare. În schimb, acei oameni potriviți sunt ca o oglindă clară. Te vezi foarte bine și mai mereu ai un zâmbet superb pe chip. Și unii dintre acești oameni distorsionează imaginea. Uneori te vezi mai mare de cât ești sau, după caz, mai mic. Depinde de experiențele acelui om. Și mai depinde și de încrederea pe care o ai tu în tine.

Nu e o lauda(în definitiv sunteți liberi să credeți ce vreți)…sunt omul care spune ce are de spus cu glas tare și oferă totul sau nimic…așa sunt eu…fără jumatați de măsură,ori e albă,ori e neagră,nu se acceptă culoarea gri.

Când cineva încearcă să mă „lovească”,am tendința de a scoate un scut mare,de a-mi pune armura și „pe-aici nu se trece”. Am un defect…uneori am încredere prea mare în oameni,alteori nu am deloc,nu-mi plac oamenii care apreciază „ambalajul” și nu dau importanță „conținutului”,îmi plac oamenii care stau în preajma mea pentru ceea ce sunt și nu pentru ceea ce am sau le pot oferi.

În definitiv sunt om…și-o spun ca și o scuza…căci e bine știut că…”a greși e omenește”.