Tag

sa iubim

Browsing

Atunci când se despart, foștii iubiți devin de multe ori dușmani. Ciudat mod de a-ți arăta recunoștința. Cei doi ar trebui să rămână prieteni. Când iubirea se transformă în prietenie, sentimentele de vinovăție dispar, la fel ca și senzația că ai fost înșelat, exploatat. În realitate, nu se pune problema de exploatare. Pur și simplu, ați fost orbit de energia biologică.

Eu vorbesc de alt tip de iubire. Aceasta nu se încheia într-o relație de prietenie, ci începe printr-o asemenea relație.

Ea începe în tăcere, în luciditate. Această iubire este propria voastră creație, deci nu este oarbă.

O asemenea iubire poate dura de-a pururi, devenind din ce în ce mai profundă.

Sensibilitatea ei este imensă. Cel care practică acest tip de iubire simte nevoia partenerului înainte ca acesta să înceapă să vorbească. Am cunoscut personal câteva cupluri(un număr foarte mic ce-i drept) care nu au căzut în iubire, ci s-au înălțat pe aripile ei. Cel mai miraculous aspect mi s-a părut faptul că acești oameni nu mai trebuia să își vorbească. Dacă bărbatului îi era sete, iubita îi aducea apă, fără ca el să ceară acest lucru. Totul se desfășura prin sincronicitate. Dacă persoanei iubite îi era sete, la fel trebuie să-ți fie și ție. Transferul de idei și senzații se produce instantaneu. Cuvintele nu mai sunt necesare. Jocul energiilor este direct; nu mai are nevoie de limbaj.

O asemenea iubire nu așteaptă nimic de la celalalt. Ea îi este recunoscătoare că acesta acceptă ce are ea de oferit. Nu se simte amenințată, pur și simplu pentru că nu există nici o amenințare la adresa ei.

Într-o asemenea iubire, sexul se poate întâmpla să apară spontan, dar apoi va dispărea cu lunile, iar în final va dispărea cu totul. De altfel, chiar și atunci când se produce, el nu mai are nimic s3xual. Este doar o manieră de a fi împreună, de a fuziona cu celalalt,un efort de a atinge profunzimea celuilalt. S3xualitatea nu mai are nimic de-a face cu reproducerea biologică.

Cei doi iubiți înțeleg treptat că în timpul actului amoros nu fuzionează decât trupurile lor. De aceea, încetul cu încetul, s3xul dispare din viața lor, iar între ei începe să se producă un alt tip de întâlnire, la nivelul energiilor. O simplă ținere de mâini poate însemna mai mult decât orice orgasm, căci este suficientă pentru ca energiile lor să fuzioneze.

         

Mi-e dor, atâta dor….de tine, de noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Și nu pot, și nu găsesc cuvinte să spun cum, când…și cat de mult mi-aș dori sa nu mai îmi fie.

Dacă și tu ști cum este acel dor, te rog scapă-mă de el…te implor scapă-mă. Este dorul ăsta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoașă și niște brațe care se coboară înainte să apuce să se întindă. Pe care aș vrea nespus să ți-o arunc ție.

Iar dacă tu ști cum este să trăiești cu ființa altuia într-a ta, te rog, smulge-o din mine și las-o să trăiască de una singură. Dă-i înapoi dreptul la simțire! Lasă-mă și pe mine să respir aerul meu, și partea mea de viață. Lasă-mă nici mai mult, nici mai puțin decât exact cum eram înainte de tine. Eram din vârful degetelor până la capătul firelor de păr numai visuri frumoase, dorințe multe de fericire, speranță și tremur de încredere. Doamne, cât de frumoasă eram… Mii de cioburi s-au făcut oglinzile în care iubirea și dorința îmi strigau asta. Acum, este și nu mai este viața mea…

Dacă ști cum este să adormi nopțile sperând că razele dimineții or să topească dorul, știi ce înseamnă să speri zadarnic. Salvează-mă de nesperanța asta! Mă chinuie, mă bântuie, mă aruncă din liniște și mă trântește în frământare. Îmi este dor și nu mai vreau să-mi fie. Cum să-mi iau sufletul și să-l scutur zdravăn ca să curgă din el picătură cu picătură veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum să fac fără să îmi reproșeze că l-am lăsat fără ceea ce îi era mai drag? Dacă eu te simt arzând, te văd strălucind, te aud ascultând, tu de ce nu răspunzi gândurilor și simțurilor? De ce nu te întorci spre mine să mă privești dincolo de iubirea trecătoare și să-mi spui ca ești aici lângă mine și că te-ai născut să-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?…. Este pentru că ție… ție… nu îți este dor.

Mi-e dor să te știu departe de mine, acolo de unde nu o să te mai întorci niciodată la mine atunci când îmi este greu, și rău, și trist, și urât și imposibil. Mi-e dor să nu te mai simt și să nu te mai vreau atât de aproape. Caut pământul nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile și apele care să-mi spele nopțile în care mă cutremur de dor.

Mi-e dor și ma strânge. Mă sufocă și mi-a secat puterile. În vis mă înec cu prezența ta. În realitate, mă sufoc cu lipsa ei. Dorul ăsta mă arde chiar și atunci când stau bine pe picioare. Dacă ai fi departe însă, eu cum m-aș mai putea întoarce la mine cu inima senină?

Scapă-mă de dor și de felul în care îl simt că doare. Dă, Doamne, minte inimii și judecată și scapă-mă de bubele în coji.

Am avut un vis frumos, mai dureros decât toate coșmarurile de până acum: se făcea că nu or sa se mai vindece niciodată. Iar dacă nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum? Mi-e dor….

De nenumărate ori când îți spuneam te iubesc tu mă întrebai de ce?. Și eu îți răspundeam invariabil “nu știu…”. Este atât de greu de transpus în cuvinte sentimentul care rezultă în definitiv din fapte mici. Știam doar…pentru că ești tu…

Te iubesc pentru felul în care vorbești. Tot timpul gata să argumentezi, tot timpul pregatită să te contrazici. Pentru cum schimbi brusc subiectul după starea de spirit, uneori întrerupându-mă la mijlocul frazei. Pentru cum nici măcar nu îți dai măcar silința să pară că mă asculți, atunci când vorbesc despre lucruri care nu te interesează, când îți spuneam te iubesc dar ești prezentă sută la sută când vine vorba de a da sfaturi de viață, comportament și a interpreta psihologic toate atitudinile, remarcile și comportamentul oamenilor.

Tot timpul directă, exemplificând, spunând ceea ce ai de spus fără ocolișuri sau “perdele”. Pentru cum te enervezi și te agiți, vorbind tare și înfocat când îți aperi punctul de vedere când vine vorba de lucrurile importante pentru tine. Pentru atitudinea deschisă și dezinhibată, pentru raționamentele tale ireproșabile. Pentru că ești puternică și slabă, femeie independentă și dură, sensibilă și care necesită protecție și ajutor.

Pentru că orice faci, nu îți pierzi feminitatea. Pentru că într-o clipă ai vazut și înțeles părți ale mele(nevoi, calități și defecte) pe care oameni din jurul meu nu le-au observat deși mă cunosc de o viață. Pentru că mă simt bine lângă tine și pot să fiu eu, fără măști, fără cenzură, fără frică de judecată. Pentru că îți spuneam te iubesc. Ești ca o piesă de puzzle care s-a așezat perfect în viața mea. Pentru că mă faci să visez și mă surprinzi în fiecare zi. Pentru că mă atragi ca un magnet din toate punctele de vedere. Pentru cât de frumoasă ești indiferent de ce faci sau cum ești îmbracată, pentru cum ți se ondulează părul în ploaie, pentru cum râzi, mergi, mănânci ciocolată sau bei vin, pentru cum ai trecut peste probleme, ții țigara în mână sau dansezi. Pentru că plângi și râzi, pentru că mă lauzi și mă cerți, pentru că îmi închizi telefonul în nas când te superi.

Pentru umanitatatea ta, pentru… că ești tu.

Mi-am dat seama târziu că viața merită trăită,dar niciodată nu-i târziu să te iubesc,să îți dovedesc că te iubesc.

A fost de-ajuns doar o privire,atunci când noi ne-am întâlnit și parcă ne știam de-o viață și inimile au tresărit…iar tu m-ai încurajat și eu am știut că începe un vis din care amândoi nu am vrea niciodată să mai fim treji.Îți mulțumesc ție iubire pentru dragostea ta…îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acestă poveste de dragoste.

Trăiesc din amintiri,vise și speranțe…atât mai am! Inima mea a fost udată cu lacrimile deziluziei creată la sfârșitul acestei relații. Tot ce știu este că EA reprezintă tot ce e mai bun în mine,un mic ideal de bunătate și frumusețe.Dragostea este o dulce iluzie ce se naște din lumina razelor de lună,căldura pământului și lacrimile norilor.Fiecare gând al meu către tine…se va lăsa ușor din mine,va pleca în zari și va lăsa în urmă un soare ce-o să spună :”a fost un vis frumos și va rămâne un vis frumos,uitat de vreme,uitat de noi„.

Nu mint când îți spun că te iubesc,nu mint când îți spun că îmi lipsesc vorbele tale dulci,tandrețea ta,dragostea ta,tot ceea ce ești tu. Viața merită trăită ! Mi-ai fost cântecul ce mă adormea noaptea,vocea ce-mi mângâia tristețea,vântul ce-mi învăluia corpul,dar nu ai fost decât un vis…dragostea ta mă face să mă topesc ca o bucată de gheață în a ta palmă de foc și să mă înalț fără aripi spre lună,fructul dragostei mele.

Pentru mine ești mai scumpă ca aerul pe care îl respir,ești mai presus de propria mea persoană și nu îți voi putea explica niciodată,nici prin mii de cuvinte cât de mult te iubesc.Tu ești amintirea veșnică a minții mele,tu ai reușit să pătrunzi în întunericul meu trezind scânteia iubirii.

Aș vrea să țip,dar nu are rost;aș vrea să plâng dar nu mai am lacrimi…te văd,dar totuși nu exiști;te simt aproape dar visez,cred că te țin în brațe,dar tu ești atât de departe.Am crezut că ești sinceră când îmi spuneai:”Te iubesc,am nevoie de tine„!,însă acum m-am convins că au fost doar vorbe în vânt care acum mă dor.Dragostea ta a plecat la fel cum a venit,pe furiș…furându-mi o parte din suflet.

Am crezut în tine,în dragostea ta…iar acum inima mă doare și sufletul îmi plânge.Îți mulțumesc că ai fost un înger și pentru zilele fermecate împreună cu tine.Viața merită trăită !

Am vrut să îți scriu o poveste.Am vrut să îți descriu un joc.Dar cuvintele nu vin așa ușor, se împotmolesc în bariera necunoscutului și se zbat acolo, agățate de o idee sinistră, încercând să nu piară în negura unei teribile dorințe de abandon.

Nu mă cunoști, așa cum nu mă cunoaște nimeni în jurul meu, așa cum probabil că uneori nu mă cunosc nici eu – pretenția asta o am câteodată, atunci când mă arunc în câte un joc al cuvintelor, hotarâtă să câștig o miză imaginară, un fel de trofeu al orgoliului cu iz de misandră.

Nu mă cunoști și totuși ai văzut prin mine, într-o opacitate disperantă, ceea ce mulți nu au reușit nici măcar să zărească.Am încercat să joc un joc al hazardului, cu cărțile pe care mi le-a servit jocul; o partidă trunchiata într-un joc în care trișez de obicei, purtându-mi în jartiera gândului cărțile potrivite.Jocul m-a prins, mai mult decât aș fi vrut să o facă, m-a prins în mrejele lui descoperind tehnici fine la care până atunci nu mă gândisem; când trișezi în joc de multe ori pierzi esența plăcererii câștigului real, pierzi miza din vedere.

Jucând, am tras fugar de multe ori cu colțul ochiului către cărțile mele ascunse, dar sindromul noii descoperiri m-a obligat să mențin jocul în limitele corectului, să joc de plăcere și nu pentru câștig.Dar jocul s-a frânt deodată, cărțile s-au împrăștiat, unele dintre ele au căzut pe față și jocul și-a pierdut farmecul.Uneori nu e suficient să vrei să joci. Nu e suficient să știi să o faci.

Uneori jocul vrea să se joace singur, mânat de dorințe ascunse, atras de esteticul tendinței către convențional.Sunt momente în care e bine să recunoști că ești învins, să te retragi tăcut, cu speranța că undeva, cândva, jocul se va reface…Nu vreau ca jocul meu să se termine așa.Dar trebuie să pun carțile jos – nu mai am dreptul să joc.Am fost învins, nu știu dacă de faptul că nu am știut să joc, nu știu dacă de adversar sau chiar de mine.Pun jos ultima carte – păstrasem o regină în speranța unei quinte mici.E cartea cu care poți, dacă vrei, să joci tu.

E a ta – păstreaza-o sau arunc-o daca vrei, pe mine m-a trădat…..

Cum poți alina un suflet pentru care și fulgii de zăpadă par a fi morminte deschise?

Cum împaci un suflet care plânge? Ce-i spui unui om în ochii căruia se citește o disperare deplină, o renunțare totală și o durere enormă?

Îi poți spune oare că totul va fi bine?…că lucrurile vor reveni la normal?…că va fi din nou iubit și că va iubi la rându-i…iar de data asta încrederea nu-i va mai fi trădată? Oare poți spune aceste lucruri uitându-te în ochii omului pierdut în deznădejdi?…

Nu reușești…nu poți face nimic,când de fapt universul întreg moare în tine, când simți că toate însingurările din lume ți se sparg în suflet și că toți îngerii decad în privirea ta….îți pui abisul capătâi și te îngropi în durere. Ai vrea să plângi….ai da și ultima stea de pe cer pentru o singură lacrimă în care să-ți pui tot amarul.

femeie își dă sufletul și pe urmă și-l reia intact. Și de ce nu? Are drept să ia înapoi exact cât a dat. O iubire mare e mai curând un proces de autosugestie… Trebuie timp și trebuie complicitate pentru formarea ei.

De cele mai multe ori te obișnuiești greu la început să-ți placă femeia fără care mai târziu nu mai poți trăi. Iubești întâi din milă, din îndatorire, din duioșie, iubești pentru că știi că asta o face fericită, îți repeți că nu e loial s-o jignești, să înșeli atâta încredere. Pe urmă te obișnuiești cu surâsul și vocea ei, așa cum te obișnuiești cu un peisaj. Și treptat îți trebuiește prezența ei zilnică. Înăbuși în tine mugurii oricăror altor prietenii și iubiri. Toate planurile de viitor ți le faci în funcție de nevoile și preferințele ei. Vrei succese ca să ai surâsul ei.

Dar nu poți să plângi, ci doar ai inima tristă…

Mi-e frig … atât de frig … de singurătate , încât aș vrea să mă acopăr cu sufletul tău…iar inima ta,să-mi călăuzească gândurile spre descifrarea tainei tale…

Mi-e dor…atât de dor…de șoapte de iubire,încât aș vrea să devin bătaie a inimii tale…să vibrez cu propria-ți ființă…să-ți simt freamătul trăirilor…!

Mi-e sete…mult prea sete de sărutul tău…ca pe un potir eu capul ți l-aș ține și aș sorbi din plin aroma…petalelor de trandafir..!

Dar poate că…de sete și de dor eu cred că voi muri…și de ce nu,apoi să renasc…și să cunosc IUBIREA!

E un petic de cer strălucitor undeva pe care mâinile mele îl pot atinge, e un colț de paradis fermecător undeva pe care ochii mei îl pot vedea, e o minune aici pe pământ, pe langă care mulți trec nepăsători dar eu am chemat-o în viața mea, o strâng în brațe înfrigurat după căldura ei și îi șoptesc mereu ”te iubesc ” … zâmbetul tău e calea mea în viață, poartă-mă oriunde îți dorești doar nu-mi da drumul din inima ta, mi-am făcut cuib fericirii în ea. Oare cum aș fi atins fericirea cu pașii care mă știu purta doar pe pământ, oare cât de departe aș fi ajuns fără iubirea ta care mă-ndeamnă să mă opresc, să-nchid ochii și să o urmez în locuri pe care nu le pot descrie în cuvinte.

Iubirea ta, acea revărsare de grijă și tandrețe, acea adiere de priviri luminoase care prind glas și înțeles doar în fericirea mea, fără tine m-aș fi pierdut printre dune de nisip, fără tine aș fi privit nepăsător cerul fără să-nțeleg niciodată că trebuie doar să-ngenunchez, să-nchid ochii și să îmi ridic puțin chipul… ca să îl sărut.

Mă doare și suferă întreaga-mi ființă știind că iubirea-mi se pierde în neant,aș vrea doar să o pot oferi…acelui SUFLET care trăirea-mi va înțelege!

Avem timp … pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga, să regretăm c-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine, să citim și să scriem, să corectam ce-am scris, să regretăm ce-am scris, să facem proiecte și să nu le respectăm, să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu.

…pentru ambiții și boli, să învinovățim destinul și amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puțina tandrețe. Când să facem și asta – murim. Am învațat unele lucruri în viață pe care vi le împartașesc și voua !!

Ce zâmbet fără de încredere aleargă în ochii tăi când mă apropii să-ți spun adio! Și dacă adeseori am făcut-o, desigur că ai gândit că mă vei revedea peste puţină vreme.

Aceeaşi părere avut-am şi eu în adevărul gândului meu, căci zilele primăverii se întorc an cu an, luna ne părăseşte pentru a ne găsi din nou şi florile copacilor îmbobocesc de cum începe an nou. Şi poate chiar că acel adio ce ţi-l spuneam nu era decât la revedere.

Păstrează-ţi o clipă această iluzie. Nu te grăbi s-o îndepărtezi. Când îţi spun că te părăsesc pentru o veşnicie, primeşte-mi vorba ca plină de adevăr şi lasă din ochii tăi să picure ploaia de lacrimi şi să întunece, pentru o clipă doar, adâncul ochilor tăi.

Şi apoi, când voi reveni, să surâzi cu toată răutatea cu care-i vrea.

Am învațat că nu poți face pe cineva să te iubească… Tot ce poți face este să fii o persoană iubită. Restul … depinde de ceilalți….