Tag

singuratate

Browsing

Pentru femeia care se simte prea singură pe această lume, asta e pentru tine. Sper că știi că nu contează prin ce treci acum, nu ești singura care se simte așa.

Nu ești singura care îți scalzi chipul în lacrimi pentru că lucrurile nu sunt așa cum le dorești.

Tristețea și singurătatea sunt inevitabile. Într-un moment al vieții fiecare trece prin acele momente, fiecare se simte așa. Uneori, simți că totul e prea mult. Te simți mică în această lume și ai senzația că nu ai unde să te ascunzi.

Știu că pentru tine, acum, lumea este doar în alb și negru. E nebunie și totul e fără sens. Te înneci într-o mare de griji și nelămuriri. Nu știi ce cauți pe acest pământ. Simți că nimeni nu te apreciază pentru ceea ce ești. Dar ceea ce ești e ceva frumos, femeie rănită ! Ochii tăi vorbesc cu tristețe și regrete. Iar gura ta tace…preferi să dormi toată ziua în loc să spui un bunvenit soarelui. Preferi să fii singură, să-ți petreci noaptea în camera aglomerată unde te simți mai singură decât niciodată.

Ești distrusă. Dar asta nu înseamnă că așa vei fi pentru totdeauna. Te poți întoarce. Te poți întoarce la bucurie…Poți să te ridici din cenușă. Poți vedea lumina chiar dacă acum în mintea ta este doar un tunel întunecat…Îți promit că acest sentiment pe care îl ai acum va trece. Nu vei rămâne în această fază o veșnicie, în această agonie…Acest sentiment de singurătate care se infiltrează în inima ta în fiecare seară…

Draga mea, ești iubită, chiar dacă tu nu te consideri așa. Ești frumoasă chiar dacă tu nu te vezi așa…Și nu ești niciodată singură. Chiar dacă nu ai pe cineva care să te salute când intrii în casă. Chiar dacă nu ai pe cineva lângă tine atunci când adormi. Chiar dacă nu ai pe cineva care să te sărute în fiecare dimineață. Nu ești singură.

Te ai pe tine. Și e cazul să începi să te tratezi ca pe o persoană care merită să fie iubită.

O femeie care e tot timpul singură nu e neapărat o femeie slabă. E doar sătulă să își pună inima la bătaie în orice relație, care a aflat pe propria-i piele că nu este capătul lumii dacă ești singur.

Poate a avut inima zdrobită de prea multe ori, sau poate îi place doar să fie ea însăși, să nu depindă de nimeni, dar sigur nu-și plânge de milă.

O femeie care e tot timpul singură adoră să aibă propriul ei spațiu. Urăște să fie sufocată de cineva și își găsește liniștea în propria-i ființă. Nu este o singuratică. Doar iubește să fie lăsată în pace. Deci dă-i timp. Dă-i spațiu. Ai răbdare.

O femeie care e tot timpul singură știe ce merită. Nu sare într-o relație doar de dragul de a fii cu cineva. Știe din relațiile anterioare că nu merită. Știe că pentru a se întâlni cu cineva e nevoie de mai mult. E nevoie să fie special. Dacă ea te alege, înseamnă că ești special. Arată-i ca nu o dezamăgești. Arată-i că a făcut alegerea corectă alegându-te pe tine. Arată-i că merită efortul.

O femeie care e tot timpul singură e puternică. Adoră să facă ce vrea și când vrea. Nu cere milă sau favoruri nimănui. Are mândria și puterea de a nu avea nevoie de un bărbat pentru a o salva. Dar când îi ești alături, nu-i lua această indendență. Nu-i lua spiritul ei. Las-o să facă lucrurile așa cum știe ea că e mai bine, cum îi place. Nu-i înlătura singura ei putere.

O femeie care e tot timpul singură e fericită. Își cunoaște limitele și se cunoaște pe sine însăși. Dă-i motive să fie mai mândră decât este. Mai mândră de ea. Dă-i motive să se iubească mai mult. Arată-i că nu doar o vei iubi, ci și că o vei prețui pentru cine este. Și arată-i că nu o vrei altfel decât este.

Pentru a iubi o femeie singuratică e nevoie să deschizi o parte din inima ei, parte de care ea nu avea habar. Este așa obișnuită să fie singură… Este așa obișnuită să facă totul de una singură… Iubind-o, îi vei deschide o ușă pe care nici nu o dorea deschisă. Ești pe cale de a-i arăta că poate fi și îndrăgostită, și independentă, amândouă în același timp. Îi vei arăta că este capabilă să cunoască adevărul, iubirea adevărată. O vei duce într-o parte nouă a vieții ei. Îi vei deschide inima spre noi culmi și noi puncte de interes.

Pentru a iubi o femeie singuratică trebuie să îi arăți că este puternică, și că merită o iubire adevărată. Acea iubire o va face și mai puternică până la urmă.

Mă întreb adesea ce e în mintea oamenilor care mă întreabă „de ce ești tot singură”, „n-ai avut nici o întâlnire”, „toate femeile de vârsta ta au un iubit sau sunt măritate”, „când te hotărăști să te așezi la casa ta”, „nu știi cum să faci un bărbat să se îndrăgostească de tine”?

Acestea sunt întrebările cele mai auzite în toată viața mea. Nu doar în familia mea, prieteni…dar și de la cunoștințe și oamenii din jurul meu. Dacă aș avea câte un bănuț pentru fiecare dată de câte ori am auzit aceste întrebări, as fi milionară acum.

Câteodată le răspund politicos și încerc să îi fac să înțeleagă că scopul unei femei în viață nu este doar de a fi măritată și de a avea copii. Nu fiecare femeie dorește să taie ceapă sau cartofi în bucătărie. Sau pur și simplu le răspund „îl aștept pe domnul Perfect”. Dar uneori îmi pierd cumpătul și spun „sunt fericită așa cum sunt, nu am nevoie de un bărbat să îmi dicteze viața mea, pot avea grijă de mine și singură.”

Nu e că nu mi-aș dori să fiu într-o relație cu cineva. Doar că am fost în diferite relații care au fost doar pentru a mă lăsa cu inima zdrobită, să fiu călcată în picioare și să fiu sufocată de teroare. Timpul oferit acelor relații s-au dovedit o pierdere de timp, timp care nu am cum să îl mai iau înapoi…Am petrecut ore ajutând partenerii mei să reușească în viață, le-am oferit confortul necesar, un acoperiș deasupra capului și o companie în care m-am pierdut complet. Am oferit prioritate relației înaintea mea, lăsându-mi în urmă dorințele și speranțele mele…

Nu sunt perfectă și de multe ori cad la pământ plângând de dorința de a avea un iubit. Mă simt distrusă când văd prietenii mei în căsătorii fericite cu copii.  Poate sunt condamnată că îmi doresc să fiu iubită înainte ca eu să iubesc.

Și dacă niciodată nu voi avea familia mea și un partener care să îmi fie și iubit , și prieten…voi adopta un copil și îmi voi dedica viața acelui copil. Nu am nevoie să fiu măritată sau să fiu într-o relație pentru a trăi. Am nevoie doar de iubire adevărată și nu este neapărată nevoie de un bărbat pentru asta. Sunt singură și sunt mândră de asta.

 

S-au spus multe despre singuratate. Deseori mă întreb cum se simte un om singur, stând în liniştea totală a unei case care a fost cândva plină de viaţă şi de iubire. Se spune că tăcerea e de aur. Dar uneori liniştea îţi dezgoleşte sufletul şi te forţează să fii tu cu tine și atât.

 

Cât timp poţi fi singur?

Pentru majoritatea, socializarea e un lucru necesar, aşa că nu va trece mult timp până la dorinţa de-a avea o legătură cu cineva. Am fost creaţi în acest fel.

Acestea sunt lucrurile pe care le-am învăţat de la bunica mea, despre singurătate.

1) Sentimentul de singurătate e inevitabil.

Într-un anumit punct din viaţă, toţi ne simţim singuri. Indiferent dacă e vorba despre cei lăsaţi pe dinafară la şcoală sau cei izolaţi din cauza trecerii prea rapide a anilor, singurătatea e inevitabilă.

Nu vreau să par severă, dar trebuie să acceptăm faptul că este necesar să învăţăm cum să fim singuri. Nu ne putem aştepta de la alţii să ne satisfacă nevoia de iubire. Iubirea se naşte din suflet.

Adevărul e că nu putem controla acţiunile sau cuvintele altora. Singura persoană pe care o poţi controla eşti tu însuţi. De ce?

Iubind pe cineva, fără a ne baza pe acea persoană, ne punem cheia fericirii în propriile mâini şi lăsăm iubirii libertatea de a înflori.

2) Unul din cele mai importante lucruri este să nu te concentrezi doar asupra ta, ci să-i ajuţi și pe alţii.

Bunica mea a murit la trei săptămâni după ce am născut. Nu am putut merge până în India la înmormântarea ei, aşa că am rămas izolată, doar eu şi durerea pe care o simţeam. Soţul meu era la lucru mai tot timpul, aşa că am început să simt aceeaşi singurătate pe care a trăit-o şi bunica mea. Îmi doream cu disperare să vorbesc cu cineva despre sentimentele pe care le aveam şi care mă răneau atât de tare, dar a trebuit să fiu puternică pentru bebeluşul meu.

Undeva în acest proces de suferinţă, m-am împrietenit cu o femeie mai în vârstă din cartier. Trăia singură şi erau puţini cei care o vizitau. Îşi petrecea mare parte a timpului singură, aşa că am început să o invit la mine în fiecare săptămână.

Ne-am alinat reciproc acea singurătate apăsătoare şi a fost lângă mine când am trecut printr-o perioadă grea. Apoi am realizat că trebuie să te detaşezi de ego-ul tău şi să ajuţi pe altcineva, tocmai pentru a te vindeca. Ironic, nu-i aşa?

Dacă eşti singur, întinde o mână de ajutor aproapelui tău. Fi persoana pe care tu ai dori să o ai alături. Viaţa are un mod ciudat de a-ţi răsplăti toate faptele bune.

3) Înţelege că niciodată nu ești singur.

Data viitoare când te simţi singur, ieşi afară din casă –  vei găsi multe straturi ale existenței umane. Suntem conectaţi toţi prin aerul pe care îl respirăm şi prin pământul pe care păşim.

Dacă îţi vei face timp pentru a medita, vei înţelege că înăuntrul tău zace un univers întreg de experienţe și emoţii – vei înţelege că eşti mai mult decât un trup pământesc. Eşti un suflet venit din acelaşi infinit ca restul oamenilor.

Fiecare animal, fiecare om, fiecare vietate este parte din ritmul vieţii, iar TU eşti aici cu un motiv. Eşti parte dintr-un imens ritm divin.

Esti inca singura? Uneori ajungi sa te intrebi cu disperare: pana cand voi fi singura? Si de ce nu reusesc sa am o relatie? Cand incerci sa iti gasesti dragostea, teama este uneori una dintre principalele piedici.

Iata 7 motive cate te tin departe de iubire:

1. Te temi de esec

Toate lumea se teme sa nu fie ranita. Daca in viata ai avut parte de mai multe momente de genul acesta, inseamna ca ai invatat sa discerni cu atentie intre bine si rau. Incearca sa fii sincer/a cu tine si sa iti dai o sansa, sperand ca totusi nu ai sa dai tocmai peste cea mai nepotrivita persoana. Altfel, nu mai ajungi niciodata nicaieri.

2. Te temi de viata de cuplu

Sa fii singur este excelent. Dar totusi, daca nu ai de gand sa te calugaresti, asta inseamna ca trebuie sa iti schimbi la un moment dat statutul. Uita-te de jur imprejurul tau si daca totusi este cineva care iti face inima sa tresalte, atunci deschide-ti inima si fa-i loc in viata ta.

3. Ti-e frica sa lasi pe cineva sa te cunoasca

Daca nu ai mai fost demult intr-o relatie, ar putea parea ciudat sa lasi pe cineva sa te cunoasca. Adica, sa te vada ciufiulita dimineata, sa te vada si cu bune, si cu rele. Ai putea crede ca cineva te place doar pentru ca nu te cunoaste indeajuns de bine si pentru ca ai afisat doar partea ta pozitiva. Aminteste-ti, insa, ca nu te poti ascunde toata viata si ca nimeni nu este perfect.

4. Te temi ca esti prea ocupat/a pentru o relatie

Daca te temi sa te inhami la o relatie pentru ca esti convins/a ca nu ai timp pentru asta e vorba, de fapt, de o alta problema, mai mare, si care nu are nimic de a face cu relatiile. De fapt, te ascunzi in spatele muncii ori a hobby-urilor. Daca jobul tau sta in calea fericirii tale, atunci probabil ca aici ar trebui sa iei masuri. Ar trebui sa mai renunti la proiectele la care te-ai inhamat si sa iti vezi de viata.

5. Ti-e teama ca nu ai sa intalnesti persoana potrivita

E bine sa ai standarde ridicate. Poate ca nu visezi decat la o iubita blonda si ignori toate femeile roscate, satene si brunete! Sau poate ca ti-ai creionat idealul de barbat care sa aiba barba lui David Beckham, ochii albastri ai lui Bradley Cooper si nasul lui Brad Pitt. Ei bine, greu la drum cu astfel de preconceptii. Scapa de ele si te vei bucura ca ai facut-o.

6. Te temi de schimbare

Da, este adevarat! Atunci cand esti intr-o relatie nu mai petreci fiecare noapte in cluburi si nici nu te mai trezesti in weekenduri cand ai tu chef. S-ar putea sa fii nevoit/a sa renunti la fumat, de exemplu, dar cat de bine te vei simti dupa asta!

7. Te temi de un refuz

E posibil sa fii tratat/a cu refuz. Dar incercarea moarte n-are. Comunicarea este esentiala intr-o relatie si, cine stie, poate chiar este tocmai perechea ta potrivita. N-ar fi pacat sa nu faci tu primul pas?

Oamenii vad adesea singuratatea ca pe o neimplinire personala. Insa singuratatea adauga frumusete vietii, spunea un scriitor celebru. Iata cateva lucruri pe care ar trebui sa le invatam de la oamenii singuri:

1. E bine sa petreci o vreme de unul singur

Atunci cand intri intr-o relatie, dintr-odata nu mai esti singur, esti tu si inca cineva mai tot timpul. Unora le place foarte mult interdependenta aceasta, in schimb, pentru altii e sufocanta prezenta continua a celuilalt. Daca te numeri printre cei din urma, atunci intelegi pretul libertatii si stii cat de bine prind clipele de singuratate, de regasire personala. Atunci cand simti nevoia sa petreci putin timp singur, fa-o si partenerul/a ta va intelege cu siguranta.

2. Nu trebuie sa faci compromisuri

Atunci cand ti-ai trasat anumite prioritati, cand ai scopuri bine stabilite legate de viata, de cariera, doar pentru ca ai intalnit o persoana si ati legat o relatie nu inseamna ca trebuie sa renunti la obiectivele tale. Este nedrept ca o persoana sa astepte de la cea de langa ea sa renunte la tot doar de dragul ei. Ambii parteneri trebuie sa fie capabili sa isi continue visurile si din momentul in care formeaza un cuplu.

3. Intimitatea ta este importanta

Ar putea fi dificil sa ai parte de un strop de intimitate, mai ales atunci cand locuiesti impreuna cu partenerul/a. Unii ar putea fi de parere ca transparenta totala este importanta, ca nu trebuie sa ai nimic de ascuns. Insa specialistii sunt de parere ca e bine chiar si intr-o relatie sa ai propriul spatiu privat, in care sa nu patrunda nimeni. Asta nu trebuie sa stirbeasca increderea partenerului, ci, din contra, trebuie sa o intareasca.

4. Trebuie sa iti pastrezi prietenii

De cate ori nu s-a intamplat ca unul dintre prietenii tai, odata intrat intr-o relatie, sa se indeparteze de grupul de amici, sa renunte la intalnirile voastre obisnuite? N-ar fi nimic rau daca ar lua parte mai rar la reuniunile cu prietenii, dar atunci cand inceteaza sa o mai faca poate fi un semn ca se lasa manipulat, ca se afla intr-o relatie nesanatoasa. Asadar, daca vrei sa iesi impreuna cu prietenii, iar partenerul/a de viata nu are chef de asta, atunci mergi. Si reciproca e valabila in egala masura.

Și tot învârtindu-te așa, ajungi să îți placă să petreci timp cu tine însuți unde nimeni nu te judecă după cum arăți, după muzica pe care o asculți sau după gândurile bune pe care le ai.

Realizezi că degeaba tu ai priceput deja ca nu toți trebuie să fie ca și tine și încerci să accepți și să te pui în locul fiecăruia ca să îi înțelegi cât de cât, când prea puțini sunt cei care te acceptă așa cum ești. Prea puțini răspund cu bine la bine și prea puțini sunt sinceri dacă o fac. Doar câțiva te acceptă prin preajmă și asta pentru că pari un specimen pe cale de dispariție și ești bun de dat exemplu, atunci când cineva își mai aduce aminte de un subiect legat de sentimente,( ca de vreun eveniment istoric incert ) iar tu ești prostul care încă mai crede.

Sunt cei care au nevoie de tine prin apropiere ca să-ți mai guste, din când în când, din entuziasmul și admirația pentru viață și să le mai tai o bucată din principiile pe care încerci și tu, cu greu, să le menții. Există și cei care îți împărtășesc unele idei, cu care ai la dispoziție o gamă largă de subiecte de dezbătut sau pur și simplu sunt oameni care, deși nu spun prea multe, îți transmit un sentiment atât de liniștitor și plăcut încât nici nu e nevoie de altceva. Dar pentru majoritatea, rămâi un visător, un naiv, un „cap în nori” care habar nu are „cu ce se mănâncă, de fapt, viața”.

În schimb, mie mi-a plăcut mereu singurătatea, deși, nu cred că ea mă place întotdeauna. Sunt momente în care sunt eu și nu trebuie să mă explic nimănui. Sunt momentele în care pot să nu fiu nimic. Sunt momentele în care lucrez la mine și mă domesticesc pentru când dau ochii cu haita. Și dacă o prețuiesc atât e pentru că atunci pot să iubesc cel mai mult oamenii. Pot să cred că intențiile lor sunt bune, pot să cred că toți sunt nevinovați până la proba contrarie, pot să cred chiar și că toți oamenii au ceva bun în ei și că viața, de cele mai multe ori, îi înrăiește și ca să se apere, aleg să nu mai creadă în nimic.

Pot să cred orice lucru bun îmi trece prin cap, fără să mă simt vinovată de asta. Pot să înțeleg orice reacție tâmpită, orice vorbă negândită, orice idee care diferă de ale mele. Pot să înțeleg orice, fiindcă mă analizez pe mine mai întâi și nu sunt nici eu mai bună cu ceva. Și eu am făcut cel puțin o dată la fel, am gândit ce nu era, am vorbit fără rost. Am avut momente când mi-am lăsat deoparte sentimentele și am crezut că așa e mai bine pentru mine. Sper să nu mai am parte de asemenea clipe și mă prefer irațională și patetică cum sunt acum.

Fericirea mea s-a supus numai felului în care am ales să privesc lumea și lucrurile, inclusiv pe mine însumi. Și nu puteam să aleg ceva mai bun pentru mine și pentru cei din jurul meu. Ceea ce primesc în schimb nu are nici o legătură cu mine, pentru că un lucru care nu pleacă de la mine, nu se poate întoarce înapoi decât dacă eu vreau.

Însă ceea ce ofer, va depinde întotdeauna de ceea ce sunt.

Cineva ne zâmbește amândurora în același timp și cumva, în zâmbetul acela, gândurile noastre se ciocnesc cu blândețe și bucurie una de alta până ce devin unul singur. Deci, vezi, suntem și un singur gând până la urmă, un gând care, odată unit, rămâne acolo, plutind deasupra, fără să știm măcar. Gândul tău către mine e același cu gândul meu către tine și invers.

Se poate tocmai din acest motiv să nu existe cuvinte care să poată exprima ceea ce trăim pe dinăuntru. Cuvintele o dată spuse materializează într-un fel gândul, devin sunete care formează un mesaj. Mesaj care transmite ceva către altcineva. Un mesaj gol, sticlos, umplut de cantitate, dar lipsit de calitatea gândului pe care încearcă să-l descrie.

Curios, că iubirea ne transformă pe toți în mari poeți. Sau, cel puțin asta ar trebui să facă o iubire mai presus de plăcerea ascunsă în câteva minute de amor. Pentru că iubirea aceasta, ne scoate cumva din cotidian, din obiceiurile trupului, din plictiseala zilelor noastre numărate și ne înalță în adevăr, în simplitate și în lumină. Ne îndreptățește să credem că suntem mai mult decât carne și oase, că suntem și altceva decât ceea ce putem vedea cu ochiul liber. Și știm prea bine de câte ori ne înșeală privirea, la fel cunoaștem faptul că dacă nu vedem ceva, nu înseamnă că acel lucru nu există.

De aceea, bine spunea Octavian Paler că ” cine iubește și este iubit, nu va mai fi niciodată același om ca și înainte.” Și cred asta pentru că, uite, drept dovadă doar fiindcă mi-e dor de tine de simt că în fiecare secundă ceva din mine se sparge în miliarde de cioburi pentru ca, în aceeași secundă acel ceva să se refacă intact la loc ( sună imposibil, dar nu e vina mea că iubirea are de-a face cu lucruri imposibile ) câte idei frumoase mi-au trecut prin minte și am ajuns să le scriu aici!

Și-ți mulțumesc, din nou, în gând și în scris și cum voi mai găsi posibil, că exiști. Iar fiindcă am aflat de existența ta, Îi mulțumesc lui Dumnezeu, indiferent ce s-ar întâmpla, cu noi sau fără noi, mai departe.

Când vine noaptea și întunericul ne închide într-un halou al singurătății, măștile cad. În întuneric, cu toții suntem la fel – făpturi calde, dezgolite sub figura luminoasă și rece a lunii care ne fixează indiferentă de cine suntem sau de cine ne facem a fi în timpul zilei.

Ea ne vede așa cum suntem: nefericiți, pustii, singuri sau măcinați de probleme, de suferință, de boală. Suntem toți bolnavi de ceva. Bolnavi de o durere fizică, bolnavi de o durere sufletească. Bolnavi de singurătate, de minciună, de amintiri. Bolnavi de viață. De ceea ce ne face ea. Zi de zi. De ceea ce  ne obligă să fim pentru a putea merge mai departe. Pentru a putea trăi în ea fără să ne prăbușim, fără să tresărim măcinați de vină sau de neputință, fără să-i lăsăm pe ceilalți să vadă unde putem fi atinși și cum putem cădea imediat la un singur cuvânt. Ca să putem trăi invulnerabili și liniștiți. Fără teamă sau conștiință.

Și atunci… cine suntem noi până la urmă? Cine pretindem a fi sau cine am devenit ? – Nu. Suntem falși. Suntem atât de murdari de minciună, ființa noastră este atât de obosită de praful cu care se acoperă zi de zi, încât am uitat cine suntem. Nu mai știm. Este posibil așa ceva? Trăim prea mult amăgindu-ne, sperând, mulțumindu-ne cu speranța unor vise de neatins, inimaginabil de îndepărtate de noi, și dorim mereu altceva – altceva care să continue să ne-o hrănească, mereu altceva pentru că nu este niciodată lucrul potrivit.

Suntem bolnavi. De vise. Ne-am rătăcit și am uitat ce vrem cu adevărat, dacă mai vrem ceva, de fapt, de aici. Îi îmbolnăvim și pe ceilalți de această obsesie, fără să ne dăm seama, folosindu-ne și de ei. Devenim dependenți de lucruri, de oameni, de situații pe care nici nu ni le dorim măcar, dar de care avem, cumva nevoie. Le găsim mereu asemănări în idealurile noastre și încercăm să le modelăm după propriile tipare. Suntem dependenți de vise. Este ca un drog. Un drog de care nu ne putem dezlipi pentru că, atunci, nu am mai putea trăi. Viața ar fi prea cenușie, prea ștearsă fără ele – fără vise. Ce ne-ar rămâne dacă nu visele noastre?

Și atunci întreb din nou – cine suntem? Noi trăim sau visăm? Noi ne hrănim cu viață sau cu vise moarte înainte să se nască? Suntem vii măcar?…