Tag

stiinta

Browsing

Știința a făcut progrese uimitoare asupra unor enigme în ultimele sute de ani și a adus multe beneficii umanității. De la medicină la istorie sau astronomie, ea este prezentă în toate domeniile de vârf, iar oamenii de știință își dedică viața studierii acestei discipline și a avantajelor pe care ni le aduce.

Datorită progreselor științei, avem tendința să credem că ea poate explica totul. Dar, paradoxal, cu cât descoperim mai multe despre viața pe această planetă, cu atât se adâncește mai mult misterul. În lume există multe fenomene care ne uimesc și pe care oamenii de știință nu le pot desluși. Iată doar cinci dintre ele.

Migrația

În fiecare an, anumite specii de păsări, insecte, pești și animale migrează – unele chiar mii de kilometri – spre locuri mai primitoare, în care găsesc hrană mai ușor sau unde se pot împerechea. Deși migrația e un fenomen cunoscut din cele mai vechi timpuri, oamenii de știință nu au reușit să explice cum știu aceste vietăți când și unde trebuie să meargă. Tot ce știm este că există anumite evenimente care determină migrația (de exemplu, schimbările de temperatură), dar este neclar dacă animalele migrează instinctual sau comunică în vreun fel unele cu altele pentru a transmite această informație.

Genele roșiilor

Având în vedere cât de complecși ne considerăm, ai spune că această complexitate se reflectă și în genele corpului uman. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Roșia pe care o pui în salată are mai multe gene decât tine. Mai precis, cu șapte mii de gene în plus. Ceea ce-i intrigă pe cercetători este de ce această legumă are nevoie de atât de multe gene. Iar ceea ce e și mai bizar este că 60% dintre genele speciei umane se regăsesc și la roșii.

De ce căscăm

De-a lungul timpului au fost publicate numeroase studii cu privire la cauzele căscatului, fiecare avansând o altă ipoteză. Conform celui mai recent studiu, căscatul ar avea rolul de a regla temperatura creierului, care crește în momente de activitate intensă. Un al studiu susține că este vorba de un gest reflex care direcționează o cantitate mai mare de oxigen către creier, iar mai demult căscatul era corelat cu oboseala sau plictiseala. Oricum ar fi, oamenii de știință nu au reușit nici acum să explice pe deplin această enigmă, iar ceea ce le dă bătăi de cap și mai mari este faptul că, aparent, căscatul este contagios.

Efectul Placebo

Uneori, mintea învinge materia, doar că nu știm exact cum și de ce. Cei care participă la teste în industria farmaceutică reacționează uneori la medicamente false ca și când ar fi luat chiar substanța care cred că li s-a administrat. Practic, dacă un om crede că a luat un medicament care ar trebui să aibă un anumit efect, corpul va reacționa în funcție de informația primită de la creier. De exemplu, în cadrul unui studiu, subiecților le-a fost oferit o pastilă cu substanță inactivă și li s-a spus că iau un energizant. După ce au luat pastila, pulsul și tensiunea le-au crescut, iar viteza de reacție li s-a îmbunătățit vizibil.

De ce se întâmplă acest lucru? Cercetările cu privire la efetul Placebo s-au concentrat pe relația dintre minte și corpul uman. Una dintre cele mai populare teorii este că efectul Placebo se datorează așteptărilor pe care le are persoana în cauză, dar nimeni n-a reușit până acum să explice cum se întâmplă exact acest fenomen.

Începutul tuturor lucrurilor

Am auzit cu toții de teoria Big Bang, care încearcă să explice cum au apărut materia, energia, spațiul și timpul – într-un cuvânt, Universul. Conform acestei teorii, acum aproximativ 13,7 miliarde de ani, Universul încă nu exista. Ceea ce exista era doar un punct, de o natură singulară, fără dimensiuni, dar cu o energie infinită.

La momentul „zero”, ceva a cauzat ieșirea acestui punct din starea lui, provocând o explozie uriașă, Big Bang-ul, care continuă și în ziua de azi. Dar nu trebuie să uităm că teoria Big Bang-ului este exact ceea ce indică denumirea ei: o teorie. De fapt, nimeni nu știe ce ar fi putut să cauzeze Big Bang-ul, iar până nu va fi elucidat acest lucru, nu vom putea ști cu siguranță care sunt originile Universului.

Sursa

         

Ce stii despre sarut? Potrivit rezultatelor oferite de un studiu foarte amplu efectuat la Universitatea Oxford din Marea Britanie, banalul sarut are efecte foarte speciale asupra oamenilor.

Studiul a fost realizat pe un lot de 900 de persoane, cu varstele cuprinse intre 18 si 63 de ani, iar rezultatele sunt cu adevarat surprinzatoare.

ASADAR, IATA CE DEZVALUIE STIINTA DESPRE SARUT:

1. Frecventa saruturilor este legata in mod direct de cat de bine merge o relatie. Cu cat sunt mai multe, cu atat relatia e mai buna.

2. Cuplurile stabile considera ca sarutul este la fel de important ca sexul.

3. Persoanele care nu sunt inca un cuplu considera ca sarutul este mai important decat sexul.

4. Prin sarut, la nivel subconstient, fiecare dintre cei doi parteneri evalueaza cat de compatibili sunt din punct de vedere sexual.

5. Cercetatorii sustin ca primul sarut intre doua persoane da startul unei ecaluari a calitatilor genetice ale posibililor parteneri.

6. Femeile au o nevoie fundamentala de un sarut satisfacator, atunci cand aleg un partener pe termen lung.

7. Barbatii acorda mult mai putin interes unui sarut, decat o femeie.

8. Pentru femei, sarutul este la fel de important ca sexul, avand in vedere ca reprezinta mentinerea unei relarii intime sufletesti.

O tehnologie experimentală poate face ca telepatia să devină realitate,ce funcţionează ca un fel de interfaţă creier-creier, ar putea fi folosită pentru ca telepatia (transmiterea gândurilor la distanţă, fără mijlocirea organelor de simţ obişnuite, n.r.) să devină într-o bună zi realitate, informează europe.newsweek.com.

Ar putea fi posibil ca oamenii să afle ceea ce gândesc cu adevărat ceilalţi oameni – cel puţin cu ajutorul unei noi tehnologii experimentale. Cercetătorii de la Universitatea Washington au inventat o modalitate pentru a conecta creierele de la doi oameni, prin intermediul internetului, care au participat apoi la un fel de joc – ce a inclus 20 de întrebări -, fără să vorbească absolut deloc între ei.

În acel experiment, primul participant – cel care avea sarcina de a răspunde la întrebări, fiind denumit „respondent” – şi-a pus pe cap un fel de beretă ce era conectată la un encefalograf, care înregistra activitatea undelor cerebrale. Cercetătorii americani au arătat „respondentului”, pe monitorul unui computer, un set de fotografii cu imagini ale unor obiecte comune, iar „respondentul” era invitat să aleagă câte un obiect.

Apoi, într-un alt laborator, aflat la o distanţă de aproape 1,6 kilometri, cercetătorii au prezentat celuilalt participant la experiment, denumit „solicitant”, o listă cu acele obiecte sau fiinţe. „Solicitantul” a fost instruit să adreseze o serie de întrebări predeterminate cu variante simple de răspuns – „da” sau „nu” -, care să îl ajute să identifice obiectul la care privea „respondentul”. Întrebările erau simple, precum „Poate să zboare?” şi „Este vorba de un animal?”.

„Solicitantul” adresa câte o întrebare pe rând, cu un singur clic al mouse-ului, iar „respondentul” răspundea cu „da” sau „nu”, concentrându-se asupra unuia dintre cele două LED-uri luminoase conectate la monitorul unui computer. Apoi, răspunsul „respondentului”, sub forma unui semnal, călătorea prin intermediul internetului până ajungea la „solicitant”. Acel semnal activa o bobină magnetică plasată în spatele craniului „solicitantului”. Un răspuns de tip „da” genera o reacţie suficient de puternică pentru a stimula cortexul vizual din creier. Un răspuns de tip „nu” nu făcea acest lucru. Presiunea pusă pe cortexul vizual cauza un flash luminos în faţa ochilor persoanei respective. Acel flash luminos a fost denumit „fosfenă” şi a creat o perturbare în câmpul vizual al persoanei respective. Prezenţa fosfenei a oferit indicii care l-au ajutat pe „solicitant” să identifice obiectul la care privea „respondentul” în acel moment.

Cercetătorii americani au descoperit că participanţii la acest experiment au ghicit în 72% din cazuri răspunsurile corecte, în comparaţie cu 18% din cazuri, în cadrul grupului de control. Grupul de control a participat la un experiment desfăşurat pe baza aceloraşi reguli, cu excepţia faptului că savanţii au înconjurat cu plastic acele bobine, pentru a anula câmpul magnetic şi, practic, pentru a nu stimula cortexul vizual în cazul răspunsurilor de tip „da”.

Descoperirile făcute în acest experiment au fost publicate, miercuri, într-un articol apărut în PLOS One. Cinci perechi de voluntari au participat la 20 de runde ale acestui joc (10 reale şi 10 de control). Fiecare rundă a inclus opt obiecte, cu trei întrebări alocate fiecăruia dintre obiecte. Mai multe măsuri au fost luate pentru ca organizatorii experimentului să se asigure că voluntarii nu puteau să trişeze sau să îşi piardă concentrarea. „Solicitanţii” au purtat dopuri de urechi şi nu puteau să audă zgomotul produs de bobina magnetică din spatele craniilor lor, iar savanţii au schimbat, de asemenea, intensităţile de stimulare a cortexului, pentru a limita posibilitatea ca sunetul produs de bobină să ofere indicii (care să ajute la găsirea răspunsurilor corecte, n.r.). Cercetătorii americani au modificat, de asemenea, poziţia acelor bobine la fiecare rundă de experimente.

Experimente similare de conectare a două creiere au fost realizate pe animale, precum şobolani şi maimuţe. Un alt proiect a vizat transmiterea semnalelor cerebrale de la oameni la şobolani. În acel studiu, realizat de cercetătorii de la Universitatea Harvard, semnalul cerebral de la om a fost direcţionat spre cortexul motor al unui şobolan adormit, făcându-l pe rozător să îşi mişte coada. Cercetătorii au descoperit astfel că omul era capabil să controleze mişcarea cozii şobolanului în 94% din cazuri.

Acest domeniu de cercetare, ce pare că ţine de domeniul ştiinţifico-fantasticului, are un potenţial uriaş şi în diverse aplicaţii din viaţa reală, care depăşesc cu mult conceptul de „control al minţii”. „Imaginaţi-vă că avem un elev cu ADHD şi un elev tipic din punct de vedere neurologic”, a spus coautorul studiului, Chantel Prat, cercetătoare la Institute for Learning & Brain Sciences şi profesor la Universitatea Washington. „Atunci când elevul care nu are ADHD este atent, creierul elevului cu ADHD poate fi plasat în mod automat într-o stare de atenţie”.

Printre celelalte experimente realizate anterior de Chantel Prat şi colegii ei s-a aflat şi un studiu care a dus la dezvoltarea unei tehnologii ce a permis unei persoane să activeze diverse dispozitive cu puterea minţii şi să controleze, tot cu puterea minţii, mişcarea mâinilor unei alte persoane.

Sursa: Newsweek, Mediafax

Ce este durerea? In termeni medicali, putem defini durerea ca un simptom al unei actiuni dezagreabile. Simtim durere cand ne lovim, cand auzim un zgomot prea puternic, cand “ceva” in organismul nostru nu functioneaza cum trebuie. Acel “ceva” de multe ori poate fi observat si atins, ca o lama de cutit cand ne taiem, sau poate fi intangibil, indescifrabil, ca o durere atroce de cap.

Durerea, de fapt, este o experienta traiata cerebral. Cand ne rupem o mana, durerea nu se afla in oase, in piele. Stimulii sunt transmisi pe cai specifice si nespecifice in creierul nostru care ne spune ca “ne doare mana”. Creierul nostru este cel care primeste, integreaza, analizeaza informatiile si ne da un raspuns- in acest caz, o traire. El este cel care “simte” durerea si ne face pe noi constienti de acest lucru.

In era vitezei, s-a ajuns la o idee general valabila in populatia umana ca durerea este nociva si trebuie indepartata. Ne doare capul-luam o pastila; ne doare spatele-luam alta pastila. Daca stam sa analizam semnificatia durerii aflam de fapt ca durerea este aliatul nostru, este sistemul nostru natural de aparare. Daca ne intepam- ne tragem mana nu? Pai si cum am putea face asta daca suprimam pe toate caile posibile durerea?

Creierul nostru primeste un aflux continuu de informatii din mediu inconjurator si cel intern. El selectioneaza informatiile pe care sa le prelucreze si ne face constienti doar de anumite lucruri. Sper deosebire de zgomote,imagini-care intre anumite limite sunt inofensive- senzatiile durereoase altereaza intreaga stare de bine a individului.

Avem reactii psihice, care, daca aruncam un ochi in lumea animalelor, sunt universal valabile, cum ar fi tipete, lacrimi, agitatie etc.

Pe de alta parte avem reactiile care se petrec in organismul nostru numite reactii vegetative. Acestea insotesc durerea si sunt de multe ori direct proportionale cu intensitatea si caracterul durerii. Ne creste pulsul, simtim in piept inima care se zbate, creste frecventa respiratorie, ni se modifica continutul salivei, creste secretia sudorala, un amalgam de fenomene care pun organismul “in garda”, il pregatesc pentru aparare, fuga, sa faca fata situatiilor neprevazute.

In organismul uman avem receptori specifici pentru durere, numiti algoreceptori, si sunt reprezentati de terminatii nervoase libere. Se gasesc raspandite in organismul nostru  in piele, oase, articulatii, pulpa dentara, muschi, si in multe alte zone.

Avand o raspandire asa de vasta, sunt stimulati si de factori exogeni -externi organismului) si de factori endogeni-interni. Factorii exogeni pot fi reprezentati de aproape orice stimul, de la lumina prea puternica, la suprafete dure, zgomote puternice, substante corozive etc. Orice din afara organismului nostru care ne provoaca durerea este un factor exogen. Cei endogeni sunt reprezentati in principal de dezechilibre – o aciditate crescuta a sucului gastric provoaca senzatia de arsura.

Revenind la cele discutate anterior, creierul nostru este cel care ne trimite aceste semnale de durere pentru a ne atentiona ca ceva nu functioneaza cum ar trebui. Felul cum simtim noi aceasta durere difera de la o persoana la alta. Se afirma faptul ca durerea este simtita altfel, in functie de facultatile intelectuale ale individului. De asemenea, perceptia durerii este influentata si de personalitatea individului. O persoana foarte emotiva va privi durerea cu alta intensitate comparativ cu un individ rece, detasat.

Durerea nu este un simptom trait doar fizic sau doar psihic. Este un amalgam de fenomene care concura spre acelasi scop – siguranta individului. O durerea de intensitate foarte mica va modifica si ea intregul comportament al individului. Componenta afectiva cu cea psihic se impletesc si ne afecteaza ca un individ intreg: personalitatea, reactiile, actiunile.

Ceea ce noi ar trebui sa aplicam in viata de zi cu zi, este ideea ca orice durere, ne avertizeaza in legatura cu ceva. Atunci cand incercam sa ne tratam, sa nu tratam efectul(aici durerea), ci cauza durerii. Suprimarea durerii ne ia posibilitatea de a gasi cauza si de a rezolva problema.

Asa ca, durerea = un semnal de alarma!

Filogenetic, cerebelul este impartit in 3 parti: arhicerebel (aparut la pesti), paleocerebel (aparut la amfibieni), neocerebel (aparut la primate si la om).
Aceste parti sunt considerate lobi: arhicerebelul este lobul floculonodular, paleocerebelul este lobul anterior, neocerebelul este lobul posterior.

Arhicerebelul prin situarea sa in derivatie pe calea vestibulara, inhiba tonusul muscular prin tractusul cerebelovestibular (fastigiovestibular) continuat de cel vestibulospinal. Astfel contribuie la coordonarea reflexelor de postura a capului si a celor de redresare, deci la mentinearea posturii capului si a echilibrului corporal.

Paleocerebelul, prin situarea sa pe calea sensibilitatii proprioceptive inconstiente, dozeaza stimuli care ajung la scoarta cerebrala si inhiba tonusul muscular prin tractusurile cerebelolobulare continuate cu tractusul olivospinal si cu cel vestibulospinal.
Paleocerebelul contribuie astfel la coordonarea reflexelor musculare inclusiv a refelxelor posturale si a celor de redresare, realizand astfel echilibrul corporal.

Neocerebelul prin situarea sa pe una din caile motilitatii involuntare extrapiramidale, intervine in coordonarea miscarilor prin intensificarea influxului motor, care coboara pe aceasta cale din aria premotoare si motoare a scoartei cerbrale la nucleii motori medulari.
Astfel asigura finetea, precizia miscarilor, inclusiv a miscarilor reflexelor posturale si de redresare, contribuind la pozitia de echilibru a corpului.

Cerebelul este implicat in coordonarea miscarii. Cerebelul este responsabil si pentru invatarea miscarilor, precum calaritul sau mersul pe bicicleta. Cerebelul mai este numit si creierul mic.

cerebel2Daca am privi la microscop cerebelul, putem vedea organizarea a diferitelor tipuri de celule. Stratul periferic este numit stratul molecular. Este ocupat in mare parte de axoni si dendrite. Stratul imediat urmator, spre interior, contine celule Purkinje ce joaca un rol central in circuitul cerebelului. Dupa celulele Purkinje gasim un strat dens de neuroni mici numiti celule granulare. La final, in centrul fiecarei folii gasim materia alba, unde toti axonii calatoresc in si dinspre aceasta.

Scoarta cerebeloasa

Scoarta cerebeloasa este dispusa la suprafata si are aceeasi structura la orice nivel. Scoarta cerebeloasa este impartita in trei straturi, stratul molecular, stratul intermediar si stratul glanular.

Stratul molecular are rol de asociatie si este format din celule nervoase stelate, celule nervoase cu cosulete, fibre si nevroglii.
Dendritele acestor celule fac sinapsa cu fibrele paralele, adica cu axonii celulelor granulare din stratul glanular si cu fibre agatatoare (fibre reticulo-cerebeloase si putine fibre ponto-cerebeloase si oligo-cerebeloase).
Axonii celulelor fac sinapsa cu dendritele celulelor Purkinje din stratul intermediar. Nevrogliile sunt microglii, celule gliale Bergman (care formeaza membrana limitanta externa) si nevroglii multipenate Fananas.

Stratul intermediar are rol efector si este format din celule Purkinje. Celulele Purkinje se afla in numar de aproximativ 15 milioane, asezate pe un singur rand, cu baza spre stratul glanular.
Dendritele celulelor ajung in stratul molecular unde fac sinapsa cu fibre paralele (mai jos in imagine), cu fibre agatatoare, cu axonii celulelor stelate si cu axonii celulelor cu cosulete.

fibre paraleleStratul glanular are un rol receptor si este alcatuit din celule, fibre si nevroglii. Componenta celulara este alcatuita din celule Golgi si celule glanulare, iar componenta fibrilara este alcatuita din fibre agatatoare si fibre muschioase.
Celulele Golgi sunt cele mai mari din scoarta cerebeloasa, iar dendritele lor ajung in stratul molecular unde fac sinapsa cu fibrele paralele. Corpul celular face sinapsa cu fibrele agatatoare si muschioase. Axonul face sinapsa cu dendritele celulelor glanulare.
Celulele glanulare sunt cele mai mici celule nervoase din nevrax. Axonii lor merg spre stratul molecular unde se ramifica in T, formand fibrele paralele care fac sinapsa cu celulele stelate, cele cu cosulete, celulele Purkinje si celulele Golgi.
Dendritele lor fac sinapsa cu axonii celulelor Golgi, cu fibrele agatatoare si cu cele muschioase.

Celulele de intrare si iesire in cerebel

Fibrele muschioase reprezinta intrarile majore in cerebel iar cele mai mari provin din cortexul cerebral, ce trimite intrari in cerebel prin calea pontocerebrala. Alti contribuitori sunt nervii vestibulari si nucleii, informatia reticulara si raspunsul de la nucleii cereberali. Axonii intra in cerebel si fac conexiuni cu nucleii cerebelari. Ajung pana in materia alba a cerebelului, unde fiecare axon se branseaza la celulele granulare. Informatia senzoriala este traversata prin fibrele muschioase pana la celulele granulare si trimite de-a lungul fibrelor paralele pana la celulele Purkinje pentru procesare. O bransare puternica in materia alba si la celulele granulare asigura ca iesirea (axonul) fiecarei celule muschioase va influenta procesul de procesare.

schema-cerebelFibrele muschioase sunt defapt niste terminali de axoni. Aceste fibre intra in stratul de celule granulare si fac sinapsa cu dendritele celulelor granulare. Celulele granulare le ajung cu mici „clesti” ce prind terminalii lor. Celulele granulare trimit axonii lor mai departe pana in stratul molecular, unde se sfarsesc in forma de T.
Fibrele paralele trec perpedincular cu celulele Purkinje in asa fel incat fac contact o singura data in timp ce trec pe langa dendrite.

Un al doilea tip principal de intrare sunt fibrele cataratoare. Acestea se indreapta direct catre stratul de celule Purkinje si se leaga cu dendritele acestora. Fiecare fibra este asociata cu o singura celula Purkinje, dar atunci cand aceasta actioneaza, provoaca un raspuns larg in celulele Purkinje.

Celulele Purkinje compara si proceseaza diversele informatii pe care le primeste si la final trimite axonii sai prin materia alba catre nuclei.

Mai exista cateva tipuri de celule in cortexul cerebelar, ce pot fi plasati in categoria interneuronilor inhibitorii. Celulele Golgi sunt gasite printre celulele granulare. Celulele stelate si tip cos traiesc in stratul molecular. Celulele cos isi arunca axonul si se branseaza in stratul de celule Purkinje unde se branseaza in jurul corpului celulelor precum un cos.

Cerebelul opereaza pe trei cai. Acestea conduc catre iesirile si intrarile din cerebel, avand 3 iesiri principale, si 3 intrari principale.

Intrarile sunt asigurate de fibrele muschiulare ce aduc informatia de la coloana vertebrala, fibrele cataratoare si celulele muschiulare ce transporta informatia din cortexul cerebral.
Nucleii fastigiali trimit informatia catre nucleii vestibulari si recticulari. Acestia se ocupa mai mult cu miscarea voluntara si trimit axonii catre talamus si nucleii rosii.

regiuni-cerebelPartile cerebelului

A). Mezencefal
Aceasta regiune are origini indepartate si este gasita la aproape toate vertebratele inca din cele mai vechi timpuri.

B). Protuberanta (pons, punte)
Aceasta regiune regleaza relaxarea si este asociata cu sensul scopului. O demielinizare a neuronilor din aceasta regiune provoaca dificultati in echilibru, in mers, simtul atingerii, inghitirii si a vorbirii, ajungandu-se si la deces.

C). Bulb (Medula oblongata)
Medula oblongata se gaseste in partea de jos a celulelor brainstem. Aceasta zona contine urmatorii centrii: cardiaci, respiratori, de vomitare, vasomotori si se ocupa cu functii automate precum respiratia, reflexe, urinare, pulsul inimii si presiunea sangelui.

Cand o persoana se spanzura cu o franghie in jurul gatului, se creeaza o presiune mare in aceasta zona. Acest lucru opreste actiunile involuntare controlate de Medulla precum bataile inimii, respiratia etc, cauzand moartea intr-un timp foarte scurt.
In aceasta regiune se gasesc nervi medulari piramidali si diversi nuclei.

D). Coloana vertebrala
Functiile coloanei vertebrale sunt acelea de a transmite semnale neurale intre creier si restul corpului, dar contine si circuite neurale ce pot controla independent de creier numeroase reflexe.

E). Sistem ventricular

F). Arbor vitae
Arbor vitae (din latina „pomul vietii”) este materia alba din cerebel. Este numita astfel datorita formei sale, asemanatoare cu ramificatiile unui copac. Scopul ei este sa aduca si sa trimita informatiile de la senzori si motori in cerebel.

G). Tonsila cerebelara
Tonsila se ocupa in primul rand cu stocarea si formarea raspunsurilor emotionale. Se pare ca are o conexiune si cu simtul mirosului.
Persoanelor care le-au fost scoase aceasta regiune au suferit de diverse tulburari si tendinte de sinucidere. Dupa o perioda au revenit la normal.

H). Lobul anterior al cerebelului
Lobul anterior al cerebelului este responsabil cu meditarea asupra pozitiei corpului, dar intr-un mod inconstient. La alcolici, aceasta nu mai functioneaza corespunzator.
Acestei regiuni i se mai spune si „proprius”, cuvant provenit din latina.

Pe langa intero-ceptie (simturi interioare precum senzatia de foame), exter-oceptie (simturile cu care percepem lumea exterioara), mai exista si proprioceptie, termen introdus de Charles Scott Sherrington. Lobul anterior al cerebelului se ocupa cu proprioceptia, „constiinta” de miscare si pozitie. Indica daca corpul se misca si ce parti ale corpului se afla intr-o relatie cu altele.

Senzatia se miscare a fost descrisa in 1557 de Julius Caesar Scaliger ca un „sens de locomotie”. Mai tarziu, in 1826, Charles Bell a extins ideea de „simt al muschilor” si a creditat ca fiind una din primele mecanisme de raspuns. In ideea lui, comenzile erau transportate de la creier catre muschi, iar apoi erau trimise informatii inapoi despre pozitie, relatia anumitor parti ale corpului cu altele, de la senzori catre creier.

I). Lobul posterior (neocerebel)
Neocerebelul prin situarea sa pe una din caile motilitatii involuntare extrapiramidale, intervine in coordonarea miscarilor prin intensificarea influxului motor, care coboara pe aceasta cale din aria premotoare si motoare a scoartei cerbrale la nucleii motori medulari.
Astfel asigura finetea, precizia miscarilor, inclusiv a miscarilor reflexelor posturale si de redresare, contribuind la pozitia de echilibru a corpului.

Functiile cerebelului

Cerebelul face posibila stabilirea unui anumit raport intre scoarta si excitanti. Coordoneaza reflexele musculare somatice si vegetative, in sensul stabilirii unei proportionalitati a intensitatii contractiilor musculare fata de intensitatea exictatorilor si a unei concomitente sau a unei anumite succesiuni a reflexelor musculare.
In mod secundar, asigura postura, echilibrul corporal si locomotia, prin coordonarea reflexelor somatice, acestea incluzand si reflexele posturale, cele de redresare si cele locomotorii.
Coordoneaza miscarile voluntare in sensul preciziei finetii acestora, prin stabilirea momentului exact de intrare si iesire din contractie a diferitilor muschi care concura la realizarea unor anumite miscari si prin stabilirea intensitatii contractiei in functie de stimulii ascendenti de la proprioceptorii musculari si de receptorii tactili din piele si in functie de stimulii descendenti.

Acesta integreaza perceptia senzorilor si coordoneaza miscarile. Pentru a putea face acest lucru cerebelul comunica cu cortexul motor cerebral, care trimite informatia catre muschii care se doresc a fi pusi in actiune. Informatia este trimisa in acelasi timp si catre senzori pentru a primi inapoi un raspuns cu pozitia corpului in spatiu. Cerebelul comunica in permanenta cu acesti senzori primind feedback si regland pozitia corpului atunci cand este cazul.
Cerebelul este descris si ca „pilotul automat” al creierului, deoarece poate coordona miscarile fara a fi necesara implicarea constienta asupra controlului.

Autor: Marius, www.descopera.org

De ce ne place să ne scărpinăm? Un studiu publicat recent spune ca atunci cand ne scarpinam intr-un loc in care simtim o mancarime activam acelasi mecanism in creier care genereaza si sentimentul de bine pe care il avem si atunci cand suntem indragostiti sau cand ne simtim apreciati.

In cele doua cazuri, se genereaza mai multa activitate in striatumul si in zona mezencefalului, spun cercetatorii.

Studiul a fost efectuat pe un grup de 16 subiecti, femei si barbati. Cercatatorii au folosit stimuli electrici pentru a produce o senzatie de mancarime la nivelul incheieturilor. Apoi, subiectilor li s-a spus sa se scarpine aproape de zona unde simteau mancarimea, ori la o distanta considerabila de aceasta.

Oamenii de stiinta au constatat ca atunci cand subiectii se scarpinau in apropierea incheieturii, in creier se inregistra o activitate mai intensa la nivelul stratumului si a mezencefalului.

Studiile mai vechi au indicat ca aceste doua regiuni din creier, numite „sistemul de recompensare”, sunt mai active atunci cand oamenii sunt indragostiti, cand castiga la loto sau cand au succes in planul profesional.

Astfel, cercetatorii au concluzionat ca scarpinatul in zonele unde simtim o senzatie de mancarime activeaza un sistem de recompensare din creier. Acesta produce sentimentul de confort. Autorii acestui studiu au avertizat ca stimularea in exces a sistemului de recompensare poate cauza probleme. In cazul persoanelor cu dermatita atopica s-a constatat ca simptomele s-au inrautatit.

De la evoluția omului până acum cercetările au deslușit multe dintre întrebările omenirii. Homo sapiens a apărut acum aproximativ 150.000 – 200.000 de ani în Africa, dar povestea noastră ca specie se întinde înapoi în timp mult mai departe, până în perioada primilor strămoşi umani.

Evoluţia specieiHomo sapiens este în sine o poveste încâlcită, plină de întrebări fără răspuns şi o adevărată melodramă de familie. Aici sunt arătate 8 lucruri mai puţin ştiute despre evoluţia omului.

1. Primele fiinţe umane au părăsit Africa în urmă cu mai mult de 1 milion de ani

Majoritatea dintre noi am auzit povestea plecării lui Homo sapiens din Africa pentru a se stabili în Europa şi Asia începând cu aproximativ 80.000 de ani în urmă. Ceea ce poate nu ştiţi este că strămoşul nostru,Homo erectus, a parcurs acelaşi drum în afara continentului african cu mai mult de 1 milion de ani în urmă. De fapt, atunci când Homo sapiens a părăsit Africa, a întâlnit alţi oameni care arătau foarte asemănător cu el, aceştia fiind urmaşii unui strămoş pe care îl avem în comun cu neandertalienii, precum şi cu descendenţii lui Homo erectus. Toţi aceştia au fost primii oameni. Şi ei s-au aflat pe continentul Eurasia timp de sute de mii de ani.

2. Oamenii au o diversitate genetică incredibil de mică

În cazul oamenilor se constată o diversitate genetică incredibil de mică datorată faptului că noi toţi se pare că provenim de la un mic grup de oameni care au trăit în partea de est a Africii. Pentru a descrie diversitatea genetică, geneticienii folosesc un indicator numit „mărimea efectivă a populaţiei”. Simplu spus, mărimea efectivă a populaţiei reprezintă cât de mulţi oameni sunt necesari pentru a reproduce diversitatea genetică din cadrul întregii populaţii umane. Pentru oameni acest indicator are valoarea de 15.000, ceea ce este o valoare incredibilă, mai ales atunci când ţinem cont de numărul total al populaţiei umane care este de 7 miliarde. Ca un element de comparaţie, pentru unele specii de şoareci mărimea efectivă a populaţiei este de 733.000.

3. Aţi putea fi în parte neandertalian

Acest lucru este destul de cunoscut, dar este bine să fie repetat. Analizele genetice recente ale oaselor omului de Neanderthal relevă faptul că există unele gene ale omului de Neanderthal care au trecut la populaţiile non-africane moderne. Acest lucru sugerează că atunci când omul de Cro-Magnon a intrat în Europa, Orientul Mijlociu şi Asia el a avut, probabil, copii cu populaţiile locale de neandertalieni. Rezultă de aici că facem cu toţii parte dintr-o unică familie umană.

4. Populaţia umană s-a redus considerabil cu aproximativ 80.000 de ani în urmă

În urmă cu aproximativ 80.000 de ani s-a întâmplat ceva misterios care a redus mărimea efectivă a populaţiei omenirii. Aşa cum am arătat mai sus, mărimea efectivă a populaţiei nu este acelaşi lucru cu dimensiunea reală a populaţiei, ea fiind o măsură a diversităţii genetice. Deci, practic, diversitatea genetică s-a redus mult în urmă cu 80 de mii de ani. Există o mulţime de teorii cu privire la cauza care a determinat acest lucru, variind de la un dezastru apocaliptic cauzat de erupţia vulcanului Toba până la ceva mai „lumesc”, cum ar fi încrucişările dintre populaţiile puţin numeroase.

5. Oamenii au străbătut cu ajutorul bărcilor Oceanul Indian în urmă cu 50 de mii de ani

Homo sapiens au sosit în Australia în urmă cu circa 50.000 de ani. Cum au reuşit ei să ajungă acolo de pe ţărmurile Africii? Ei au folosit bărci mici, realizate probabil din stuf. Probabil acestea au fost similare cu bărcile pe care oamenii le-au folosit pentru a ajunge din Asia până în America cu 17.000 de ani în urmă. Acesta ar fi echivalentul paleolitic al zborului pe Lună într-o cutie de tablă. În mod normal nu ar fi trebuit să se poată efectua această călătorie şi totuşi oamenii din acele vremuri au reuşit să o realizeze. Folosind acele ambarcaţiuni de mici dimensiuni ei au traversat Oceanul Pacific de mai multe ori şi au populat un continent întreg.

6. Cultura Homo sapiens durează de mai puţin de 50.000 de ani

În timp ce noi vorbim despre toate aceste lucruri interesante care s-au întâmplat acum 50.000 de ani, este demn de remarcat faptul că mulţi antropologi cred acum că primii oameni nu au dezvoltat, probabil, ceea ce noi denumim în prezent o cultură până în jurul acestei date. Acest lucru este uimitor mai ales atunci când se consideră teoria „Evei mitocondriale” care sugerează că noi toţi suntem urmaşii unei femei din Africa de Est ce a trăit în urmă cu aproximativ 150.000 – 200.000 de ani. Având în vedere că Homo sapiensa evoluat începând cu perioada Evei mitocondrialeînseamnă că specia noastră a avut nevoie de foarte mult timp pentru a dezvolta lucruri minunate cum ar fi arta, comunicarea simbolică, ornamentele şi confecţionarea uneltelor din os. Desigur, oamenii aflaţi în perioada preculturală au avut unelte destul de sofisticate şi utilizau focul, dar avem foarte puţine dovezi că ei ar fi putut avea o formă de artă şi o comunicare simbolică care reprezintă pietrele de temelie a ceea ce numim „cultură”. Unii antropologi cred că nu s-ar fi inventat limbajul până la acea explozie culturală, dar acest lucru este aproape imposibil de dovedit într-un fel sau altul.

7. Homo sapiens a folosit întotdeauna focul ca pe o unealtă

Homo sapiens a evoluat după ce strămoşii noştri au învăţat să utilizeze focul şi au început să confecţioneze unelte. Acest lucru pare simplu, dar atunci când vă gândiţi la asta ajungeţi la concluzia că implicaţiile sunt profunde. Ca specie noi nu am fi existat fără unul din cele mai importante instrumente prin care se poate construi o civilizaţie: focul. Ca specie noi ne-am născut ca utilizatori de unelte şi a focului. Unii ar putea spune chiar că asta înseamnă că ne-am născut cyborgi, pentru că specia noastră a evoluat întotdeauna cu ajutorul invenţiilor sale prin care a creat în mod artificial unelte şi a utilizat focul.

8. Specia Homo sapiens încă evoluează într-un ritm rapid

Veşti bune pentru toată lumea! Homo sapiens este încă în evoluţie şi într-o bună zi descendenţii noştri vor fi aşa de diferiţi de noi precum suntem noi astăzi în comparaţie cu Homo erectus. Biologii ce studiază evoluţia umană au identificat câteva zone din genomul uman care fac obiectul selecţiei naturale. Aceasta înseamnă că mutaţiile din aceste gene se răspândesc rapid în întreaga populaţie umană. Multe dintre aceste mutaţii sunt legate de dimensiunea creierului şi de dezvoltarea acestuia în timp ce altele au de-a face cu capacitatea noastră de-a tolera anumite tipuri de alimente (cum ar fi laptele) şi rezistenţa la boli. Acest lucru i-a făcut pe unii biologi să se întrebe dacă noi evoluăm în sensul de a deveni mai inteligenţi, dar nu este încă clar dacă schimbările evoluţioniste pe care le observăm au vreo legătură cu inteligenţa, mai ales din moment ce creierul uman se află în prezent într-o fază în care îşi reduce mărimea. Cu toate acestea este bine să ştim că genele care controlează sistemele anatomice sunt încă în evoluţie.

Există universuri paralele? Ideea unui univers paralel multiplu a existat dintotdeauna, savanţii încercând să se găsească dovezi, lucru deloc uşor. Un cosmolog crede că a găsit probe ce dovedesc existenţa unui univers paralel ce se roteşte în jurul nostru încă de la începuturi.

Cercetătorul Ranga-Ram Chary, de la Institutul Californian de Tehnologie, a constatat că cel mai important este să înţelegem, mai întâi, cum universul nostru a luat fiinţă. Timp de sute de mii de ani după Big Bang, particulele aveau o temperatură prea ridicată şi erau prea active pentru a forma atomi. Momentul în care aceştia au început să se formeze a avut loc cu aproximativ 300.000 de ani după Big Bang, fiind numit proces de recombinare. Acest proces marchează şi momentul în care radiaţia cosmică de fond (CMB) a început să se răspândească prin Univers, fiind totodată şi un semnal pentru oamenii de ştiinţă care au început să-şi construiască teoriile din acest punct.

Când Chary a luat drept reper acest moment al răspândurii radiaţiei cosmice, el a lansat ideea că anume acest moment ar putea însemna coliziunea cu un univers paralel. Cosmologii cred că „bulele” din universuri diferite s-ar putea ciocni unele cu altele, lăsând anumite particule de-a lungul drumului.

Interpretarea semnalelor CMB este foarte dificilă, chiar şi Ranga-Ram Chary crede că exită o şansă de 30 la sută ca să poată depista numai un zgomot de fond şi nu un semnal cert care să indice vecinătatea unui univers paralel. Sau ar putea găsi un nor imens de praf cosmic.
Bănuiesc că ar fi trebuit să căutăm şi posibilităţile alternative. Proprietăţile prafului sunt mult mai complicate decât am crede şi acest lucru este o explicaţie mai plauzibilă”, afirmă omul de ştiinţă David Spergel, de la Universitatea Princeton.
Datele utilizate de Chary au fost luate de la telescopul Planck al Agenţiei Spaţiale Europene. Informaţiile, obţinute prin scăderea modelelor CMB din imaginele Universului de pe Planck, au dezvăluit semnale de 4.500 de ori mai luminoase decât ceea ce s-a înregistrat până acum.
Oamenii de ştiinţă cred că universurile paralele au existat de timpuriu. Această ideea este doar o ipoteză, fiindcă presupunerile ce se referă la miliarde de ani în trecut nu sunt deloc simple, dar se fac progrese tot timpul. Chary a declarat că speră să aibă rezultate mai cuprinzătoare în câţiva ani. Ranga-Ram Chary e conştient că ideile sale nu ar putea fi dovedite până la următoarea generaţie tehnologică de scanare spaţială care va putea apărea, estimativ, în 15 – 20 de ani.
Afirmaţiile neobişnuite, cum ar fi o dovadă a universurilor alternative, necesită o argumentare foarte complexă. Însă, căutarea acestor universuri alternative este o provocare continuă”, scrie Ranga-Ram Chary într-un raport pe arXiv.org.

Centrul pământului este și va rămâne un necunoscut pentru omenire. Întotdeauna am fost curioși ce se află în centrul planetei care ne găzduiește.

Apa din adâncuri

La 600 de km în profunzimea Pământului, ar exista mai multă apă decât în toate oceanele Planetei, afirmă un articol din 2014 al revistei Nature. Acest fapt este confirmat cu ajutorul unui mineral numit ”ringwoodita”, descoperit în anul 2008, de către un grup de căutători de pietre preţioase în zona Juina din Mato Grosso – Brazilia. Analizând mineralul, care se află între straturile superioare şi cele inferioare ale mantalei terestre, geologii au constatat că într-un procentaj de 1,5% conţine molecule de apă.

„Descoperirea atestă că există locuri umede în această regiune, în adâncul Pământului”, spune Graham Pearson, de la Universitatea Alberta din Canada, care a condus cercetarea.

Surprinzător, dar adevărat, în prezent cunoaştem foarte puţin din ascunzişurile Pământului. Ultimele descoperiri demonstrează o istorie turbulentă şi în continuă evoluţie. Interiorul Planetei Albastre este foarte fierbinte: vulcanii şi temperaturile din interiorul minelor au demonstrat acest fapt.

Centrul pământului este cu 1.000°C mai fierbinte decât se credea

În anul 1970, oamenii de ştiinţă din Rusia au început un proiect de forare în peninsula Kola din nordul extrem al Rusiei, creând o groapă cu o adâncime de 12.262 m, prima făcută de oameni cu scopul de cercetare a scoarţei tereste şi deţinătoare a titlului de ”cea mai adâncă groapă”, vreme de 20 de ani. Obiectivul propus era să se ajungă la 15.000 m, dar marile temperaturi neprevăzute, de 180°C (în loc de 100°C), au făcut ca forajul la adâncime mai mare să devină imposibil.

Cu puţin timp în urmă se credea că centrul pământului avea o temperatură similară cu cea de la suprafaţa Soarelui (5.500°C), dar rezultatele recente estimează că temperaturile ajung la aproximativ 6.000°C. Din anii 1930, se cunoşte că există un nucleu solid intern, format datorită temperaturilor extreme şi presiunii, în jurul căruia se găseşte fierul în formă lichidă, aflat la o temperatură mai scăzută, de 4.000°C .

Nici Jules Verne nu a putut să-şi imagineze că temperaturile din centrul Pământului ar fi de 6.000°C: se spune că Pământul ar avea cu 1.000°C mai mult decât s-a estimat acum 20 de ani.

„Aceste măsurători confirmă modelele geofizice care arată că diferenţa de temperatură între nucleul solid şi mantaua de deasupra trebuie să fie de cel puţin 1.500 de grade Celsius pentru a explica de ce Terra are un câmp magnetic”, au afirmat cercetătorii în noul studiu, publicat în prestigioasa revistă Science.

Sursa