Tag

suferinta

Browsing

Toată lumea trece prin vremuri grele. Toți cunoaștem acel sentiment, ai fost concediat, cineva drag ți-a murit sau ai rupt o relație. Durerea este inevitabilă.

Nu contează ce s-a întâmplat, vor fi momente în viață când vom suferi. Diferența între durere și suferință este că durerea o simțim imediat, intensitatea ei va trece. Nu e la fel cu suferința. Când suferim, reținem durerea mai mult decât este necesar. O reținem deoarece, într-un mod ciudat, ne place acea durere, ne pierdem în ea, sau noi credem că avem nevoie de ea.

Suferința este ca și cum vrei să mănânci ciocolată în continuare, chiar dacă ți-e rău. Sau să fii gelos și să ții în tine asta în loc să discuți cu partenerul. Ignorăm adevărul. Lasă motivele suferinței tale. Deja oricum te simți mizerabil.

Toți simțim suferința. Toți suntem respinși. Toți pierdem pe cineva drag…asta e partea cea mai urâtă a vieții. Există o vorbă cum că dacă gândești pozitiv, toate se pot schimba în bine. Nu e așa. Nu mai încerca să fii perfect. Faci degeaba asta.

Gândește-te : e absolut normal să simți așa ceva. Acea durere, acea suferință. Durerea este parte din încercările care te vor face mai puternic. E același lucru cu faptul de a te dedica în ceva sau cineva la care ții. Asta nu înseamnă că nu vei mai face acele lucruri.

 

Doar relaxează-te. Dacă ești tensionat și plin de durere, nu ai ce face. Nu ai unde fugi. Și nu ai nici cea mai mică ideea ce trebuie să faci în continuare. Din cauza acestor sentimente, nu mai judeci limpede. Relaxându-te nu înseamnă că vei schimba ceva în situația în care te aflii deja. Dar măcar ai șansa de a shimba ceva în ceea ce se întâmplă cu tine. ÎN tine.

 

 

Viața ne va aduce durere întotdeauna, dar putem alege ce fel de durere experimentăm. Lăsând suferința să ne domine, putem trece mai ușor peste ea, și poate cândva, vom simți ceva diferit. Dar deocamdată, consider că e de-ajuns această durere.

         

Cu cât îmbătrânim mai mult, devenim mai maturi in gânduri despre iubire. Cu cât devenim mai maturi în gândire perspectiva noastră de a înțelege anumite lucruri se schimbă. Speranța e ca totul e spre bine. Întotdeauna. Cea mai mare speranță pe care o dorim vine dinspre IUBIRE. Dragostea de sine, dragostea unei alte persoane, dragostea familiei și prietenilor… dragostea în general.

Vom experimenta tristețe, bucurie, inima frântă, respingere, si toate sentimentele posibile pe care nici măcar nu știai că le poți trăi.

Dar asta e semnul maturității. Iată mai jos câteva lucruri ce le inveți can maturitatea îți deschide ochii:

1. Apreciază timpul care îl ai.

Timpul este cel mai pretios lucru dintre toate. Maturitatea ne va învăța să apreciem când cineva își petrece timpul său cu noi și nu cu banii săi. Banii îi poți recupera, timpul NU.

2. Poți trece peste orice.

Toți trecem prin momente grele în viață. Inimi frânte, sfârșit de relații, provocări ale vieții…lucruri care te fac să spui că „nu cred că pot trece peste asta”. E doar o expresie pe care o folosim în acele momente, dar având în vedere că citești aceste rânduri, îți arată că le-ai trecut acele „HOP-uri” și ești aici…și vei trece și peste altele…

3. E mai bine să fii singur decât intr-o relație greșită.

La cât de dificile sunt relațiile, pot fi lecții pentru viitor. E mai bine să fii singur și să accepți dragostea care o meriți, decât să fii într-o relație negativă.

4. Fii sincer.

Când suntem tineri, toți vrem distracție și suntem neglijenți. Dar când ne maturizăm, înțelegem valoarea onestității și înfruntării adevărului. Și mai mult, apreciem când cineva ne răspunde cu aceeași onestitate. Vine un timp în care nu ne mai dorim minciună și jocuri de cuvinte.

5. Nu mai încerca să schimbi oamenii.

E o lecție greu de învățat, dar la un moment dat realizăm că e imposibil să schimbăm pe cineva care nu își dorește acea schimbare. Cand te gândești să schimbi pe cineva, gândește-te cât de greu e să te schimbi tu însuți.

Și vorbind de a te schimba, gândește-te puțin, dacă nu putem schimba pe cineva, fii tu motivul schimbării sale.

Mi-e greu să spun ce simt… mi-e tot mai greu . Și n-ar trebui să fie așa…Mi-e tot mai greu să mă deschid fiindcă tot mai mult mă doare sufletul. Dar rezistă. N-am să mi-l pierd. N-am să renunț să cred în iubire.

Nici măcar în a noastră. Se spune că atunci când iubești totul e ușor. Nu știu dacă e chiar așa. Eu simt că mă iubești. Chiar dacă nu-mi arăți cu buchete imense de trandafiri. Chiar dacă nu mă plimbi pe nu știu unde. Chiar dacă nu-mi amintesc ultima dată când mi-ai zis-o. Simt în privirea ta. Simt în mâinile tale și în zâmbetul tău. Simt în ezitările tale și în felul în care mă îmbrățisezi noaptea în somn. Simt că nu s-a schimbat nimic între noi deși a trecut atâta timp în care n-am făcut mai nimic împreună. Simt în voce și în blândețea ta. Chiar dacă lumea întreagă crede că sunt nebună și trăiesc într-o lume care nu există…mi-e tot mai greu…

Vezi tu, iubirea asta m-a crescut…m-a învățat să nu renunț…m-a învățat că stările mele sunt doar mofturi și că nu sunt buricul pământului. M-a făcut să mă respect pe mine fiindcă am renunțat să fac ce vreau la nervi și la supărare. Fiindcă nu mai sunt doar eu care contez. Îți aparțin și mă mint singură ori de câte ori gândesc că ar fi mai bun altul. Nu e nimeni mai frumos și mai bun pentru mine. Tu, cu toată splendoarea indiferenței tale, cu tot suspiciunile tale de care nu mă întrebi niciodată, cu tot cu tăcerile tale care mă dor îngrozitor, ești perfect.

Perfect ca să te pot iubi o viață întreagă. Perfect ca să nu mă mai intereseze alt bărbat. Perfect ca să văd în toți bărbații frânturi din tine. Perfect ca să te ador așa cum ești: un om care învață să iubească, la fel ca și mine. Credeam că știu să iubesc. Credeam că cunosc definițiile dragostei pe de rost. Tu le-ai schimbat. Tu m-ai schimbat și m-ai făcut să mă întorc mereu la ceea ce iubesc. Tu mi-ai arătat că nu există regret acolo unde faci ce simți. Tu ai făcut ca totul lângă tine să fie adevărat și orice altceva să pară o glumă. Tu mi-ai arătat că dacă vreau ceva trebuie să aleg un drum și să mă țin de el până ajung acolo unde îmi doresc.

Tu m-ai invățat să am încredere în ceea ce simt, să nu-minpierd speranța atunci când pare că nu se mai poate și să cred în lucrurile bune. M-ai învățat să iert din toată inima și să nu-ți dau drumul la mână dacă nu-mi convine ceva…mi-e tot mai greu…

 

Ti-am cerut doar un lucru : SĂ NU MĂ DEZAMĂGEȘTI ! Și tocmai asta ai făcut. Să dezamăgești. Tot timpul. În fiecare clipă petrecută în doi.

Dezamăgirea e al doilea tău nume. Știi să rupi inima omului în mii de bucăți. Mii de cioburi. Te crezi cumva un Dumnezeu? Sa creezi și apoi să distrugi? Ai știut să dezamăgești. Și pe mine…

Ai creat cea mai perfectă relație alături de mine ca apoi să o calci în picioare. De ce? Ce-ai câștigat? NIMIC. Poate satisfacție ta. Pe care se pare că o cauți. Ce-ai pierdut? Știi bine ce: o iubire sinceră !

Te iubeam atât de mult ! Vocea ta făcea să curgă fericirea prin venele mele. Prin creierul meu. Prin viața mea. Doream o viață cu tine. O viață liniștită și plină de înțelegere. Dar tu? Oare ce doreai? Oare ce urmăreai? De ce distrugi suflete ce nu merită? De ce rupi minți ce se chinuie din răsputeri să te adore? De ce să dezamăgești? Poți fi adorată…de toți…Nu mai fii un diavol în viețile oamenilor, fii doar un OM,cu suflet,sufletul dat de Dumnezeu. Cel plin de iubire…

Venind…plecând…distrugi speranțe. Speranțele oamenilor care țin la tine. Care te iubesc. Îți pasă? Sunt sigur că nu. Nu încă. Îți pasă doar de tine. Până când? Până când jocul acesta? Viața trece…și tu îmbătrânești. Singură. Tristețea te va cuprinde și pe tine. Momente în care nimeni nu va fi lângă tine. Doar amintirile. Și vei începe să suni. Să cauți ce ai pierdut. Să cauți un rost.

Dar telefoanele nu vor mai răspunde. Nu ție. Persoanele alungate și cu suflete distruse vor ignora apelurile tale. La fel cum ai ignorat și tu viețile lor. Si atunci? Plângi? E târziu pentru asta. Viața în sine te judecă, îți judecă bătrânețile singuratice. Trăiește…suferă…plângi…e tot ce meriți. Tot ce primești…Iartă-ma, dar nu-ți răspund, chiar dacă te mai iubesc…mai mult decât ai merita.

Nu mai știu să iubesc. Iartă-mă. M-ai pustiit de dragoste. De iubire. De dor.Am iertat prea multe greșeli din partea ta,greșeli pe care alții le-ar fi pedepsit. Aspru. Dar nu. Eu nu.

Am continuat să te ador. Să îți ador minciunile. Acele minciuni frumoase. Despre cum mă iubești. Despre ce dorești de la mine. Le iubeam. TE iubeam. Dar nu mai pot. Renunț. Renunț la tot ce poartă numele tău, semnătura ta. Vocea ta. Sărutul tău…

Renunț la momentele de plăcere carnală oferite cu ignoranță de tine. Momentele importante pentru mine. Te ascultam…te adoram…te îmbrățișam când aveai nevoie. TU? Zâmbeai când mă vedeai că sufăr, că implor. Zâmbeai cu răutate.

Acum, aș vrea să nu zâmbesc și eu când te văd că ceri milă și iertare. MIE ! Celui pe care l-ai pus la pământ cu toate armele. Arme pe care eu ți le-am oferit. Dar zâmbesc. Și te privesc cum Dumnezeu îți arată cealaltă față a monedei. Te pedepsește cu aceleași cuvinte, cu aceleași fapte cu care la rândul tău m-ai pedepsit pe mine. Pe toți care îți vroiau binele.Care te iubeau.

Plângi. Te rog. Plângi! Vreau să te văd cum suferi și tu. Măcar o dată în viața asta. Chiar dacă nu îmi stă în fire să mă bucur de suferința cuiva, te rog, fă-mi plăcerea și scapă câteva lacrimi măcar. Câteva suspine…câteva vorbe. Vorbește acum, când simți și tu durere. Mai poți? Hai !

Crede-mă că mă doare să te vad așa. Plină de lacrimi. Plină de dorința de a fii iubită. Dar nu pot. Nu pot să te iert. Mi-a ajuns să îți ascult minciunile. Știu că voi suferi IAR. Pentru că asta ești tu : CERI MILĂ DAR NU OFERI ! Eu nu îți mai pot oferi așa ceva. Nu ție. Nici măcar mie. Iartă-ma. Te rog. Măcar acum…

Femeia care îți simte dorul..atunci când,noaptea te trezești să guști din lichiorul iubirii!

Femeia căreia cu fericirea i-ai făcut cunoștința,femeia ce te roagă să o înveți pașii uitării de sine,femeia care se învăluie în parfumul tău,femeia căreia încă nu i-ai gustat dulceața buzelor..atingerea lor divină ,palmele lor îmbrățișându-te atât de tare ..nedumerit..,te vei trezi în paradis.

Femeia care te are noaptea -n vis..iar ziua tu ești gândul ei,femeia care se-nfioară atunci când glasul tău ,pe trupul ei coboară, precum un cub de gheața,femeia care ar fi pomada,descântată-n stele…s-ar așeza pe trupul tău când simți durere!

Femeia care te iubește..femeia care încă se joacă rupând petale :”Mă iubește?” ..”Nu mă iubește?!”..Frumusețea ,naturalețea,simplitatea..sunt atuurile mele.

Frumusețea mea vine din magia iubirii tale..eu animând-o cu pasiune

Și -atunci..în ..noaptea aceea..te voi iubi..și am să vreau..de vrei!

Am să vreau să iau forma corpului tău,am să fiu suflare doar când mă atingi,am să-ți zâmbesc în timp ce te dezbraci,am să fiu vânt cald și rece..ninsoare peste tine,am să fiu unic sens..am să te adorm cu pielea mea..am să te privesc în timp ce dormi.De vrei să te iubesc..mereu așa va fi!Fiindcă eu sunt doar…. ce??..

O clipă de iubire trecătoare pierdută întâmplător în ochii tăi căprui !Iubire,dorul nesfârșit de tine îmi arde zilele și nopțile iar timpul mi-l ucide.Atunci când mă sufoc în sentimente ce strigă din tot sufletul :” Te iubesc !”..Iubire .

Atunci când nu reușesc să adorm nopțile,gândindu-mă,imaginându-mă..pe mine ..pe tine, îmbrațișați în flăcările pasiunii ce ne țipă unul pe altul de dorință … Atunci te chem pe tine ploaie..să cazi pe mine,să mă acoperi..să nu mai știu de mine.

Să mă adăpostești,iar cântecul tău să îmi alinte trupul pe care ți-l dărui,pe care îl împart..Fără termen de garanție.Ochilor tăi, în care eu ma pierd în ei,ochilor tăi eu mă descopăr..acum sunt …Eu..bărbatul fără masca..Sarută-mi ochii grei de-atâta plâns,doar sărutarea ta ar fi în stare sa stingă focul rău ce i-a cuprins,să-i umple de iubire și de soare.Sărută-mi gura, buzele-ncleștate ce vorbă și surâsul și-au pierdut.Îți vor zâmbi din nou înseninate și-ndrăgostite ca și la-nceput.Săruta-mi fruntea, gândurile rele si toate îndoielile-or să moară.

În loc vor naște visurile mele de viată nouă ,de -o iubire de vară…

Ca unul care a fost mințit de puține ori la viata sa, dar de multe ori tocmai de persoana care i-a jurat să spună adevărul și numai adevarul, am înțeles și eu unde începe și unde se termină arta mitomaniei la femei. Și nici măcar nu ne referim la mitomanie, ci la minciuni nevinovate, la minciunile provenite din vreo cauză pierdută și negăsită niciodată iar a adevărului.

De fapt, nu o să auzi niciodată o femeie admițând că a mințit. Cel mult îți va explica motivele pentru care a făcut-o. Femeile se pricep să machieze adevărul la fel de bine cum își pictează și fețele. Știți că atunci când femeile se străduiesc să fie cel mai sincere, atunci mint cel mai bine, cel mai frumos și cel mai plastic? Și poate că și cel mai dramatic?

Probabil că da…

În orice femeie se ascunde o poveste de viață și de moarte. În orice femeie se ascunde o tragedie și o comedie căci astfel femeile nu își percep sensul existentei lor pe acest pământ. Cel mai râu însă este atunci când femeia își descoperă pasiunea pentru dramă. Atunci încep și aici se nasc minciunile. Dincolo de orice minciună, se afla un mare adevăr, o explicație mai plauzibilă decât toate adevărurile lumii. Și dintre toate, binele tău, adică iubirea ei și binele vostru, pare a fi cea mai veridică.

După explicație, urmează partea cu lăsarea adevărului deoparte. Te-ai putea lăsa păcălit și ai putea chiar crede că nu a mințit. Femeia nu a expus realitatea altfel, ci doar a folosit cuvintele într-un alt fel. Femeile se pricep al naibii de bine nu să mintă, ci să dea o altă față realității. Realitatea este dată frumos și cu finețe la îmbobocit, iar apoi pusă să dea în floare. În final un bărbat este îndemnat să îngenuncheze și să culeagă petalele de pe jos, adică un bărbat ajunge să ingurgiteze minciunile care i-au fost îndrugate. Pentru că probabil o iubește…

Mincinoasă poate fi orice femeie de la fetița de 5 ani până la femeia adultă de 50 de ani. Există mincinoasele ingenue, inocente, cele care mint fără să-și dea seama și fără să realizeze. Sunt femeile copii. Există femeile mature, care mint conștient, pertinent și o recunosc cu rușine. Sunt femeile mincinoase. Există apoi femeile care fac din minciună un fel de viață. Sunt femeile mitomane, cele care mint impertinent.

Nu orice bărbat poate minți la fel de bine ca o femeie. Pentru o minciună îți trebuie talent, neobrăzare, trebuie să fi fost investit cu darul divin de a crede cu tărie în ceea ce minți. Femeile mint bine.

Se spune că o lacrimă are rădăcini mai adânci decât un zâmbet. Suferința naște poezie ? Sau suferința este poezie ? Cert rămâne faptul că marile capodopere au fost realizate în și prin suferință. Istoria a demonstrat-o în nenumărate rânduri.

Cu toții suferim. Suferim pentru că așa trebuie. Așa e croită lumea. Tot de noi oamenii. Noi am făcut ca suferința să devină o condiție esențială a vieții pe pământ.

Acum, faptul că suferința pe care o îndurăm, e de mai multe feluri (în principal sunt două la număr) suferința trupească și suferința morală, adică sufletească, precum mustrarea de conștiință, întristarea, deznădejdea, îndoiala, mânia, ura …nu face obiectul nostru discutat aici de a cataloga suferința pe sentimente. Totuși de reținut este ce ne spune Biblia și Biserica, și anume faptul că « Suferințele din lume sunt urmare a căderii omului din rai » (Facere 3,16) și « sunt urmări ale păcatului » (Iov 4,8 ;Pilde 22,8 Ieremia 4,18). De asemenea ele sunt «pedepse pentru păcate »(Levitic 26,24-28). Dar de vom primi toate suferințele cu răbdare și mulțumire, ne vor aduce mare folos duhovnicesc, spre mântuirea sufletului.

Nu-i așa că suferiți atunci când vă doare stomacul pentru ca nu ați mâncat sănătos, sau când vă doare capul pentru că nu mai contracarați stresul zilnic, cu puțină mișcare în natură ;sau poate suferiți când pierdeți un pariu la fotbal pentru că sunteți orgolioși,egoiști și plini de avarism, ori poate suferiți când vedeți că alții au bani și voi nu, și da, mai suferiți foarte mult când nu vă găsiți partenerul ideal așa cum îl doriți să fie și nu știți să apucați îndeajuns ce primiți între timp și vă treziți că sunteți singuri.

Și aș mai vrea să-ți spun ceva… O poveste de dragoste vrednică să fie numită astfel nu va avea un sfârșit. Nu se va încheia într-o despărțire dureroasă. Ci va dura până la moarte! Și nici cele mai mari valuri nu o vor putea distruge.

Nu mai suferi, începe să visezi. Dacă telefonul nu sună, înseamnă că nimeni nu te va suna și adevărul nu doare mai mult decât minciuna, ceea ce doare este să fi mințit și nimeni să nu îți spună adevarul.

Așa că, hai sus, nimeni nu va lupta în locul tău pentru ceea ce vrei, tu ești ceea ce faci, da, mereu, mereu va exista ceva care te va face să cazi, și să cazi este atât de uman precum să te ridici din nou. Vino! Visează că ajungi cine vrei să ajungi, visează că obiectivele tale sunt mai aproape și tu faci tot posibilul să le împlinești. Aruncă-te în gol, simte adrenalina și atinge stelele. Visează că nu ești trist, visează că poți să mai schimbi ceva…

Un plâns bun poate fi nemaipomenit câteodată, iar tristețea nu înseamnă decât anunțarea dragostei. Tristețea și Nefericirea nu sunt același lucru și este bine să ne amintim acest lucru. Deci, dacă ești trist… fii bucuros. Asta spune ceva despre tine. Nu uita, există și lucruri mai grave. Și mai este încă ceva: tristețea limpezește inima.

Cine a iubit vreodată cu adevărat să ridice mâna. Cine a avut inima ruptă în bucăți să ridice privirea spre cer. Cine a plâns cu lacrimi de soare să râdă în hohote. Chiar dacă nu mă știi, o să mă recunoști ușor pentru că o să am mâna ridicată în aer, privirea o să îmi fie îndreptată spre cer și o să mă auzi râzând tare. În cealaltă mână o să am toate amintirile de până acum, legate cu o sfoară. Și când vântul o să bată mai tare, o să dezleg sfoara și ele o să zboare la fel ca pescărușii.

Dragostea este ca un edificiu, iar piatra care stă la temelia acestuia este iubirea, și fiecare zi care trece este încă o cărămidă pusă la temelia lui. Dar dintr-o singură greșeală poate dintr-o vorbă spusă în vânt, edificiul ce cu greu l-ai clădit, se poate dărâma, și atunci îți va lua poate mult timp ca să reconstruiești ceea ce ai dărâmat.