Tag

tacerea

Browsing

La naiba, nu mai sta acolo așteptând ca ea să te sune. Du-te după ea pentru că asta ar trebui să faci când iubești pe cineva, nu să aștepți să-ți dea ea un semn care ar putea să nu vină niciodată.Până nu e prea târziu…

Nu lăsa oamenii să fie o simplă întâmplare pentru tine. Ea nu este o nenorocită de emisiune TV sau o tornadă care ți se întâmplă. Sunt oameni pe care poate i-aș fi iubit dacă s-ar fi urcat într-un avion sau ar fi alergat pe stradă după mine sau m-ar fi sunat beți la 4 noaptea pentru că trebuia să-mi vorbească chiar atunci și pentru că nu vroiau să regrete asta. Chiar dacă sunt poate singura persoană care face lucruri nebunești pentru alții ce nu ar da doi bani pe asta sau nu s-ar comporta ca niște idioți sau să fie complet vulnerabili și onești.

Să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine este ușor și nu poți să stai acolo speriat, respirând în telefon. Nu este idea tuturor despre ce este dragostea, dar este ceea ce cred eu că ar trebui să fie, pentru că eu așa fac. Așa că du-te strigă-i dragostea ta, și fii cu ea în moduri în care contează pentru că asta este frumos și este generos și asta înseamnă să iubești pe cineva. Este nepoliticos și nesigur, dar nu contează.

În fiecare zi, fiecare din noi își creează propriul destin. Unii scriu poezii, alții scriu articole pe bloguri, alții sădesc un pom. Fiecare e un creator care își exprimă prin creațiile sale dragostea și trăirile sale. Dragostea, cum a sugerat și Moliere , este cel mai puternic sentiment din univers, însă eu consider că inteligența nu este mai puțin importantă. Fără inteligență am fi incapabili de a crea ceva, am fi incapabili de a exprima sentimentele și trăirile noastre.

Dragostea este sentimentul nostru, este starea noastră sufletească, iar inteligența materializează acest sentiment prin creație. Astfel inteligența devine un punctul de tranziție dintre dragoste și creație. Revenind , viața fără dragoste nu ar fi viață, iar dragostea fără creație nu ar mai fi dragoste.

Viață, dragoste și creație; par a fi simple cuvinte cu un sens ușor descifrabil, însă aceste cuvinte conțin întregul sens al existenței noastre!

         

Cel mai greu în viață este să ai încredere…de fapt,cel mai greu este să îți pierzi încrederea …Citeam,acum ani mulți, în Shogun, că omul, în viață, nu trebuie sa aibă încredere decât în el însuși… și asta doar dacă se poate controla…Și japonezii nu considerau asta ca o jignire ci ca prima lecție de viață: să nu ai încredere în nimeni…

Personal încerc să dezvolt un concept nou,propriu: Să ai încredere în tine

Cred că fără aceste 2 lucruri nu poți trece prin viață. Ai nevoie de încredere în tine, în forțele tale, în ceea ce este în tine și nu știi… Și mai ai nevoie ca, atunci când încrederea în tine este zdruncinată, să poți să crezi…să rămâi cu credința supremă, intangibilă fizic, dar tangibilă mental și spiritual…

Eu am avut încredere, din păcate, în mult prea mulți și am fost mereu dezamăgit…E vina lor? Nicidecum. E vina mea. Faptul că am crezut ca ei se pot auto-depăși, nu ii face pasibili de supărarea mea… dimpotrivă, pe mine însumi ar trebui să fiu supărat pentru că am lăsat la voia întâmplării unele lucruri…

Având încredere în oameni, te îndepărtezi de restul lucrurilor…Pe oameni trebuie sa-i ajuți, dar atât…Nu trebuie să dai vina pe ei pentru că ai avut încredere în unii și s-au dovedit a fi…

Era o legenda veche, despre un mare luptător al Universului care, ca test suprem, a trebuit să se retragă pe o planetă pustie și să mediteze, să reușească să identifice propriul său Tao, propriul său stil de luptă. Ani de zile a stat singur, fără nici o ființă în jur și fără să obțină ceea ce trebuia. Apoi, când își pierduse nădejdea și voia să renunțe, a auzit căderea unei pietre mai mari de pe un munte…Zgomotul produs de piatra la fiecare lovitură a sa, a fost răspunsul pe care îl căuta…

Ideea de a sta izolat atâta timp m-a înfiorat… Și totuși asta facem noi și mai mult decât atât… trăim izolați într-o lume plină de oameni și de suflete, fără să auzim chemările lor, interpretând greșit unele lucruri…

Dar mai ales reușim ca, eșec după eșec, să nu deznădăjduim…Eu cred că este o mare victorie, simplul fapt că ne ridicăm de fiecare dată, mai mult sau mai puțin răniți, și să mergem mai departe, știind că încă nu am ajuns la capătul drumului… Câți dintre voi mai aveți încredere?…

Când se pierde iubirea și sentimentele, pierzi… privirea, zâmbetul nu mai e plin de viață și te contopești în uitare.
Cum poți să pierzi totul când se pierde iubirea… absolut totul, dar totul, absolut totul e în pericol…

Așa se scurge totul, precum nisipul fin în clepsidră… și marea e furioasă… și nu sunt cuvinte, nu sunt vorbe să exprime acel sentiment de pierdere.

Tu știi cel mai bine cine sunt… de unde vin… și unde plec…

Sunt aici de câte ori ai nevoie de mine și-ți dau tot ce pot să-ți dau… și-mi iei tot… apoi pleci?!

Spune-mi unde te găsesc?!… Tu știi cât te iubesc??… Așa cum pot eu… eu, în felul meu… prostesc și ștrengăresc…

Mai mult decât atât, dintre rațiune și simțire, nu-mi pot controla bătăile inimii mele când ești aproape… Mă trezesc cu gândul mai mereu la tine.

Ah, la dracu cu toată lumea asta idioată și cu percepțiile lor eronate. Aseară am cunoscut doi oameni superbi. Doi oameni care se iubesc dincolo de limitele unei societăți bolnave și infestate de prejudecăți tâmpite!  O să vină și ziua când am să vă povestesc și despre ei. Poartă o poveste ce merită dusă mai departe. O poveste de iubire ce se trăiește în culise, nu pe facebook sau pe blog. O poveste din care fiecare dintre noi ar putea să învețe că dacă vrei cu adevărat reușești! Și dacă iubești lupți. Nu renunți. Nu la tine și nici la cel de lângă tine!

Dragostea mea e una nebună! Plină de momente ce te lasă pentru o clipă fără respirație. Cu mulți nervi, dar și cu multă fericire. Și fericirea se arată. Pe chip. În ochi. Dragostea mea e una absurdă. Cu multe nopți nedormite. Unele de dor. Altele de drag. Cu drumuri făcute spre acel loc pe care l-am numit acasă doar ca să nu uit cum e să fiu eu cel care cade și își sfărâmă sufletul ca o piatră sub lovitura de grație a unui ciocan.

Sărutul tău, privirea ta, mângâierea ta pe trupul meu plin de dorință, îmi este sete de tine… și vreau mai mult, mult mai mult…

Am vrut să îți scriu o poveste.Am vrut să îți descriu un joc.Dar cuvintele nu vin așa ușor, se împotmolesc în bariera necunoscutului și se zbat acolo, agățate de o idee sinistră, încercând să nu piară în negura unei teribile dorințe de abandon.

Nu mă cunoști, așa cum nu mă cunoaște nimeni în jurul meu, așa cum probabil că uneori nu mă cunosc nici eu – pretenția asta o am câteodată, atunci când mă arunc în câte un joc al cuvintelor, hotarâtă să câștig o miză imaginară, un fel de trofeu al orgoliului cu iz de misandră.

Nu mă cunoști și totuși ai văzut prin mine, într-o opacitate disperantă, ceea ce mulți nu au reușit nici măcar să zărească.Am încercat să joc un joc al hazardului, cu cărțile pe care mi le-a servit jocul; o partidă trunchiata într-un joc în care trișez de obicei, purtându-mi în jartiera gândului cărțile potrivite.Jocul m-a prins, mai mult decât aș fi vrut să o facă, m-a prins în mrejele lui descoperind tehnici fine la care până atunci nu mă gândisem; când trișezi în joc de multe ori pierzi esența plăcererii câștigului real, pierzi miza din vedere.

Jucând, am tras fugar de multe ori cu colțul ochiului către cărțile mele ascunse, dar sindromul noii descoperiri m-a obligat să mențin jocul în limitele corectului, să joc de plăcere și nu pentru câștig.Dar jocul s-a frânt deodată, cărțile s-au împrăștiat, unele dintre ele au căzut pe față și jocul și-a pierdut farmecul.Uneori nu e suficient să vrei să joci. Nu e suficient să știi să o faci.

Uneori jocul vrea să se joace singur, mânat de dorințe ascunse, atras de esteticul tendinței către convențional.Sunt momente în care e bine să recunoști că ești învins, să te retragi tăcut, cu speranța că undeva, cândva, jocul se va reface…Nu vreau ca jocul meu să se termine așa.Dar trebuie să pun carțile jos – nu mai am dreptul să joc.Am fost învins, nu știu dacă de faptul că nu am știut să joc, nu știu dacă de adversar sau chiar de mine.Pun jos ultima carte – păstrasem o regină în speranța unei quinte mici.E cartea cu care poți, dacă vrei, să joci tu.

E a ta – păstreaza-o sau arunc-o daca vrei, pe mine m-a trădat…..

Nu-ţi subestima valoarea comparându-te cu alţii. Fiecare suntem diferiţi şi fiecare suntem speciali.

Nu-ţi stabili obiectivele după ceea ce susţin alţii că este important. Doar tu poţi ştii ce e mai bine pentru tine.

Nu ignora lucrurile dragi ţie. Ţine de ele ca şi cum ar fi însăşi viaţa ta, pentru că fără ele viaţa este lipsită de sens.

Nu lăsa viaţa să ţi se scurgă printre degete trăind fie în trecut, fie pentru viitor. Doar trăind câte o zi odată vei putea trăi toate zilele vieţii tale.

Nu renunţa atunci când ai ceva de oferit.

Nimic nu se termină până în momentul în care te opreşti să mai încerci.

Nu-ţi fie frică să admiţi că nu eşti perfect. Acesta este firicelul fragil care ne leagă unii de alţii.

Nu-ţi fie frică să îţi asumi riscuri. Doar încercându-ne norocul învăţăm să fim bravi.

Nu alunga dragostea afară din viaţa ta spunând că e imposibil de găsit. Cea mai rapidă modlitate de a primi dragoste este să dăruieşti; cea mai rapidă cale de a o pierde este să o ţii prea strâns; dar dându-i aripi vei reuşi să o păstrezi.

Nu alerga atât de repede prin viaţă încât să uiţi nu numai pe unde ai fost ci şi încotro te îndrepţi.

Nu uita! Cea mai acută dorinţă emoţională a oricărei persoane este aceea de a se simţi apreciată.

Nu îţi fie frică să înveţi. Cunoaşterea este o comoară pe care întotdeauna o poţi purta cu tine cu uşurinţă.

Atenţie cum îţi foloseşti timpul şi vorbele….pentru ca odata ce au zburat, nu mai pot fi recuperate.

Trăim uneori fără nici o țintă în viață,trecem prin lume ca niște fire de paie pe fața unui râu ; nu mergem noi,ci ne duce curentul…

Viața noastră actuală este veselă și tristă,ea întalnește două sentimente contradictorii – regretul zilei de ieri și speranța zilei de mâine! Numai cine știe cu adevărat sa-și prețuiască viața,va știi cum s-o trăiască!

Dacă uneori ne surprindem pleoapele scăldate în lacrimi este pentru că în marile fericiri trebuie să existe lacrimi…în marile nenorociri nu sunt…Prea mult a plouat cu incertitudini în viața mea și speranța unor zile mai senine mă îmbătrânește cu fiece zi! Mi-e dor de liniște..mi-e dor de uitare..mi-e dor de IUBIRE! Viața este o întâmplare?

Viața este o căutare…. A găsi ce căutai este o întamplare fericită? A găsi ce căutai nu este o întâmplare fericită ci una tristă! Omul cand găsește ceva se plictisește prea repede de acel ceva și nu mai este om! Eu sunt un cântec ce nu mai crede în cuvinte dar totuși le ascultă încercând să-și continue viața paradisiacă a viselor!

Nu condamnați senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume și, din cauza acestei condamnări, energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existență aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conțtiința voastră. Este conștiința voastră filtrată prin corp.

În momentele de iubire profundă, oamenii respiră la unison. Atunci când se urăsc, respirațiile lor sunt cât se poate de diferite.

Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul. Inima nu are nicio noțiune a timpului.

Mă trădează zilele ce fug spre veșnicie,iar eu mă gândesc că uneori două suflete se întâlnesc cum s-ar întâlni două flori în adierea vântului…se ating puțin și se despart!

Cine știe dacă se vor mai întâlni la o noua adiere de vânt sau poate niciodată….

Mi-e frig … atât de frig … de singurătate , încât aș vrea să mă acopăr cu sufletul tău…iar inima ta,să-mi călăuzească gândurile spre descifrarea tainei tale…

Mi-e dor…atât de dor…de șoapte de iubire,încât aș vrea să devin bătaie a inimii tale…să vibrez cu propria-ți ființă…să-ți simt freamătul trăirilor…!

Mi-e sete…mult prea sete de sărutul tău…ca pe un potir eu capul ți l-aș ține și aș sorbi din plin aroma…petalelor de trandafir..!

Dar poate că…de sete și de dor eu cred că voi muri…și de ce nu,apoi să renasc…și să cunosc IUBIREA!

E un petic de cer strălucitor undeva pe care mâinile mele îl pot atinge, e un colț de paradis fermecător undeva pe care ochii mei îl pot vedea, e o minune aici pe pământ, pe langă care mulți trec nepăsători dar eu am chemat-o în viața mea, o strâng în brațe înfrigurat după căldura ei și îi șoptesc mereu ”te iubesc ” … zâmbetul tău e calea mea în viață, poartă-mă oriunde îți dorești doar nu-mi da drumul din inima ta, mi-am făcut cuib fericirii în ea. Oare cum aș fi atins fericirea cu pașii care mă știu purta doar pe pământ, oare cât de departe aș fi ajuns fără iubirea ta care mă-ndeamnă să mă opresc, să-nchid ochii și să o urmez în locuri pe care nu le pot descrie în cuvinte.

Iubirea ta, acea revărsare de grijă și tandrețe, acea adiere de priviri luminoase care prind glas și înțeles doar în fericirea mea, fără tine m-aș fi pierdut printre dune de nisip, fără tine aș fi privit nepăsător cerul fără să-nțeleg niciodată că trebuie doar să-ngenunchez, să-nchid ochii și să îmi ridic puțin chipul… ca să îl sărut.

Mă doare și suferă întreaga-mi ființă știind că iubirea-mi se pierde în neant,aș vrea doar să o pot oferi…acelui SUFLET care trăirea-mi va înțelege!

Ca să înțelegi cine e EA cu adevărat, ridică-ți privirea până la începutul tuturor lucrurilor căci în EA vei găsi matricea din care s-a născut, cândva, totul.

Ea este dătătoarea de viață, poarta dintre lumi, păstrătoarea tainelor existenței. Dacă pricepi cine este EA cu adevărat, așează-te cu adorație la picioarele sale și iubește-o până la sfârșitul vremurilor și dincolo de aceasta!

Mai știm, oare, să iubim naiv, inocent, să oferim totul în dragostea noastră sau suntem mereu măcinați de constrângeri și resentimente? Și dacă iubim încă, naivi, ce să iubim ? Putem iubi lumea, putem iubi clipa, pe cei de lângă noi , putem iubi totul. Dar plăcerea de a oferi dragoste, implică riscul de a fi raniți, de a ni se răspunde cu ură … neînțelegerea celor din jur ne poate face să nu mai iubim nimic … dar, pană la urmă, iubirea fie ea și pentru o clipă merită toate aceste riscuri ale eșecului.

Uneori te simți gol pe dinăuntru. Simți un vid interior, o enormă lipsă a… “ceva”. Nu știi cauza: acel “ceva” este extrem de vag, chiar dacă sentimentul golului interior este foarte puternic… Și aștepți și speri să ți se întâmple ceva mult mai bun, astfel încât să te simțim mai puțin singur, mai puțin gol.

Dorința de a ne înțelege și de a înțelege viața este o sete profundă. Și există, de asemenea, setea adâncă de a fi iubit și de a iubi. Suntem pregătiți să iubim și să fim iubiți. Este firesc să fie așa. Și, pentru că te simți gol pe interior, încerci să afli o destinație pentru iubirea ta. Și uneori, fără a avea timp să te înțelegi, găsești deja acea destinație. Iar când îți dai seama că, firesc, nu toate speranțele și așteptările pot fi îndeplinite de către persoana spre care ți-ai îndreptat iubirea, vei continua să te simți gol…

Căci, căutand mereu o cale de mijloc, între a iubi “nebunește” și a nu fi rănit, nu vom reuși să iubim nimic cu adevărat.

Taci! Ascultă, doar. Pentru un moment, nu respira; închide ochii și concentrează-te. Asculți, da? E inima mea! Nu ești conștientă de schimbările pe care TU le faci înăuntrul ei.

Dar astăzi, îți voi explica eu. Știi momentele alea în care ochii tăi mă privesc cu dispreț? Ei, atunci e momentul în care se face mică-mică… Îți amintești cuvintele, frazele pe care le scoteau buzele-ți, vrând să mă rănească? Eu am tăcut… însă ea a plâns.

Îți amintești când m-ai făcut să mă simt inferior? Atunci a fost momentul în care s-a frânt în două… Astăzi, au rămas două părți din ceea ce a fost o singură inimă ce încearcă să supraviețuiască orelor, uitării și… ție. Nu voiam nimic ieșit din comun, pur și simplu pe cineva care să mă iubească. Să se comporte cu mine așa cum merit. Și dacă nici acum nu înțelegi, TU erai specială. Nu pentru cine ești ci pentru că erai cu mine.

Poate că nu ți-ai dat seama că, ceea ce era frumos, nu era doar chipul tău, ci ceea ce vedeai in ochii mei ce te priveau. Nu că ai fi tu unică, ci doar eu… îndrăgostit. Chiar și așa, încerci să menții acea superioritate, fără să-ți dai seama că tot ce-a fost mai frumos în viața ta… e că eu ERAM parte din ea.

Îți mulțumesc pentru faptul că nu mi-ai oferit șansa de a te cunoaște cu adevărat… probabil m-ai fi dezamăgit, după cum spuneai chiar tu. Problema e că… încă mai port amintirea ta…

De ce-aș minți? N-am încetat să te iubesc. Încearcă să găsești pe cineva care să simtă pentru tine măcar jumătate din ce am simțit eu în prima zi când te-am văzut…N-ai înțeles nimic, așa e? Mi-am dat seama.

Vezi? Aici e problema: eu am sentimente… Tu, însă…