Tag

timpul meu

Browsing

E liniște. Nu e nici timp, nici spațiu. Mă îndepărtez tot mai mult de ființa mea. Căci nu mai știu cine sunt și nici nu cred c-am știut vreodată.

Plutesc deasupra vieții și, uneori, pe marginea ei. Nu-i cer nimic pentru că nu mi-e datoare.

Privesc și văd sclipiri. Mă scutur de urmele de nimic de pe mine, dar mi-au rămas cicatrici. Respir răcoarea unui trecut întipărit subtil-melancolie. Cerșesc mereu clipe limpezi ca și cele care mă străbat acum.

Sunt transparentă. Mi-am pierdut culoarea, nu am formă și sunetul mi-e mut. Adie pustiul în mine și zâmbesc. Nu îmi lipsește nimic, căci am încetat să mai fiu pentru câteva momente. Momente de aur. Momente rare.

Tremur și-mi simt oasele cum trosnesc de amorțeală. Gândurile îmi revin. Cuvinte îmi zboară prin minte și încerc să le lipesc de simțuri.

Îmi colorez stările așa cum îmi place, dar folosesc contur negru întotdeauna. Trasez cercuri tot mai mari și fac din bucle un vârtej. Îmi pictez gândurile cu culori vii, complementare și le nuanțez cum vreau. Păstrez conturul negru.

Sunt norocoasă. Pot să închid ochii și să văd mai mult decât e. Aleg să mă bucur de tristețea fiecărei secunde în care viața îmi răscolește toate celulele. Simt fericirea în cel mai întunecat loc, căci gust mereu din inevitabilul sfârșit a tot ceea ce știu că există.

Ador conștiința. Exist din tot sufletul și din tot ce sunt făcută. Ard în absurdul vieții ca o flacără fierbinte. Mocnesc pe dinăuntru și mă incendiez la suprafață.