Tag

tristețea durează

Browsing

Dacă tristețea durează dintotdeauna, este pentru că eu am lăsat-o. Dacă totul se întâmplă numai în capul meu, de ce lumea pe care am creat-o este plină de durere? Dacă este plină de mine – asta înseamnă că, odată descompusă, din organele, din mintea mea nu va curge decât amărăciune?

De ce organele mele nu sunt dulci precum fructele în toiul verii, de ce secrețiile mele nu sunt pline de zeamă proaspătă, de viață? De ce tot ce curge e negru, vâscos, precum sângele unei creaturi funeste care trăiește în mine și se hrănește cu putreziciunea firii? De ce lumea este plină de ură?

Mă întind de-a curmezișul pe pat și tot ce pot auzi ridicându-se din saltele este pulsatul inimii mele. Îmi întorc ochii spre perete și văd particule de lumină care fac să strălucească varul, iar punctele încrețite de la spuma lui conturează forme și siluete fără noimă, diavolești. Nu visez decât forme fără suflet, gheare ce vor să lovească, trupuri negre și cu glugi care nu-mi vorbesc decât despre moartea ce va să vină în moduri cât mai chinuitoare. Cum pot să scap de mintea mea? Cum pot să scap de visele mele? De spaimele mele? De lumea mea?

Dacă într-o zi ai vrea să te muți, să locuiești în lumea mea, probabil ai înnebuni, să stai în fiecare zi în întuneric, să te hrănești numai cu lacrimi și cu carne. Am ajunge să ne descompunem, să trăim ca fiarele, singuri în lumea noastră, și nu m-ai mai dori, nu, nu m-ai mai iubi.