Tag

uitare

Browsing

Niciodată nu te voi uita, indiferent cât îmi doresc asta…Să îți duc dorul e un sentiment cu care m-am obișnuit deja. Am fost nevoită să mă obișnuiesc. E rușinos pentru că e așa ușor să uiți persoane care știai că nu țin la tine. Dar să uiți pe cei care te iubeau? NU. Nu poți uita asta. 

Nu te mai iubesc.

Cel puțin nu așa cum o făceam cândva. Era genul de iubire 24/7, „până când moartea ne va despărți”, „vei avea copiii mei”…Acum e ceva în genul „uneori mi-e dor de felul în care mă țineai în brațe”. Acum e doar plină de tăcere, de poze vechi de Facebook și de „hei, ce mai faci?” o dată la câteva luni. E atât de ciudat când te gândești că în urmă cu câțiva ani împărțeai fiecare gând care îți trecea prin minte cu cineva care acum e doar un străin. Cum se poate asta? Când s-a schimbat totul? A fost într-o bună dimineață în care ai văzut soarele și ai știut că eu nu mai sunt a ta? Sau în seara în care ai văzut luna și ai crezut că e mai frumoasă decât mine? Cred că nu am să știu vreodată.

Nu mai îmi fac iluzii deșarte despre noi. Știu că s-a sfârșit totul. Au rămas doar urmele de pași în noroi, acoperite de ploile de sezon… Și ghici ce? Nu mai simt gustul amar de până acum. Mă face fericită că măcar am experimentat ceva ce a meritat. Mă face fericită că inima mea știe să iubească. Dar nu te pot uita. Nu încă. Cred că o parte din tine a rămas în inima mea. Sau ești încrestat pe ea. Scrijeleli care mă fac fericită și tristă în același timp. E ciudat cum timpul te ajută să te obișnuiești cu dorul de cineva. E ca și cum aș fi mulțumită cu asta. Pentru că am supraviețuit și inima mea bate în continuare chiar dacă are câteva zgârieturi pe ea. Și asta e tot ce contează. Îmi amintesc de tine o dată la câteva zile, față de trecut când fiecare minut și secundă erai prezent în gândurile mele. E oarecum plăcut.

Văd cupluri sărutându-se pe stradă și zâmbesc deoarece ne văd pe noi în ei. Mă bântui. Dar într-un fel în care nu mă mai sperie. Cred că asta se numește acceptare. În sfârșit accept totul. Accept că nu te voi uita niciodată. Încercând să te uit nu fac decât să pun sare pe rană.

Și e plăcut. Ești totdeauna cu mine chiar și atunci când nu ești prezent. E plăcut să știu, niciodată nu te voi uita indiferent cât aș încerca.

         

Te voi uita. Voi uita toate momentele în care porneai râuri de lacrimi din ochii mei și așa plini de tristețe. Momentele râsetelor tale pline de ironie mascată…

Te voi uita. Și voi merge mai departe. Departe în lumea mea plină de singurătate și liniște sufletească. Pe cărarea viții mele trecută prin suferințele provocate de multitudinea de momente în care mă ignorai, mă alungai, mă înjoseai…

Ți-e greu să crezi asta? Știi că încă îmi domini gândurile, îmi călauzești pașii, îmi ești un model în ceea ce înseamnă „iubire”.

Te voi uita. JUR ! Voi uita gustul buzelor tale precum și tăria săruturilor care îmi apăsau pielea înfierbântată de dorință. Voi uita parfumul tau care persistă în mintea mea, pe perna mea…Voi uita tot ce ține de tine, de noi. Nu te mai vreau să-mi bântui visele și gândurile. Acele vise care îmi porneau inima ca o nebună. Acele vise în care tu erai un înger care ai fost aici pentru a-mi satisface cele mai nebanuite gânduri…

Te voi uita. Cândva…undeva..cu cineva…Nu știu când. Mâine. Poate. DAR NU AZI. Azi încă trăiești în inima mea sfâșiată de dor. 

Ai privit în urma mea și-ai lăcrimat ușor spunându-mi un cuvânt ce nu-l pot uita așa ușor. Mă rog noapte și zi, să pot să te găsesc din nou, să-ți spun că încă mai regret greșala făcută și vreau să simt din nou cum te strecori la pieptul meu și-mi spui „Te voi iubi mereu”.

Sunt lacrimi ce și astăzi îmi umbresc obrazul și-aș vrea să fac ceva să te aduc din nou în viața mea, dar totul e fără rost căci tu ai plecat lăsând doar urma amară din sufletul meu și zâmbetul ușor crispat ce mi-a sfărâmat inima. Un loc de rai era o viață alături numai și numai de tine, dar totul s-a destrămat ușor asemeni unei pânze de păianjen. Ai fost asemeni unei brize ce-adie ușor pe valurile sărate ale mării și încă mai visez la chipul tău și ochii tăi de înger, dar singur în tăcerea mea și-n umbra din al meu destin mă-nchin la veșnica uitare căci tu nu ești acum decât asemeni unui gând amar ce-mi ustură inima cu putere.

Sunt zile în care mi se pare că nimic nu-mi merge bine, că aș vrea mai mult, că nu voi avea niciodată ce vreau acum…În clipa asta aș da totul pentru o noapte. O noapte în care visele să nu se mai sfârșească, o noapte din care să nu mă mai trezesc, o noapte în care să nu mă gândesc că va veni și o dimineață în care visul se va sfârși și eu voi rămâne ca Cenușăreasa fără prinț, fără caleașcă, fără vis…O noapte fără cuvinte, doar cu priviri, doar cu suflete…Cuvintele sunt înșelătoare și te trădează când te aștepți mai puțin. De aceea nu le vreau, am nevoie doar de tăcere, de liniște. O liniște în care singurele care vorbesc sunt sufletele. Ele nu pot minți, nu pot înșela, sunt pure…M-aș lăsa cuprins în brațe de un astfel de suflet care nu știe să mintă și m-aș pierde într-o lume ireală, doar pentru o noapte, doar pentru o clipă, doar pentru a simți ce n-am simțit nicicând… Aș uita că dimineața, sufletul ia formă umană, deci înșelătoare, și magia se risipește…Mi-ar fi teamă că visul s-ar pierde în ceața nopții ce se sfârșește… Vreau doar o noapte,..o noapte și nici o zi…

Strigând și invocând la nesfârșit o simplă dorință îmi spun „lasă-mă” căci tu nu ai făcut decât să sufăr și să plătesc ceva mai scump ca viața mea . Înainte mai pot să privesc chiar dacă totuși încă te iubesc, dar în același timp îmi tot doresc și-mi spun „Nu poți să fi așa…

Dacă m-aș face o mică rază de lumină m-aș strecura din nou în inima ta să simt că sunt un om, căci încă îți mai simt suflarea… mă uit în jur și văd doar ce-ai lăsat…, căci acolo unde ai fost tu, acum nu sunt decât umbre și știu că nu voi mai visa la fel ca atunci când tu ai fost în viața mea.