Tag

viata trecatoare

Browsing

Oare știe cineva cu adevărat ce este prietenia? Uneori pare ușor de explicat dar, de fapt, este un termen dificil de definit. Poate unii nici nu au avut un prieten adevărat vreodată, poate unii au crezut că și-au găsit cel mai bun prieten și apoi au avut parte de o mare dezamăgire când și-au dat seama că persoana nu era de încredere.

Adevărul e că prietenia adevărată este tot mai rară. În ziua de azi toată lumea își vede în primul rând interesul personal, propriile ambiții și nu prea mai avem timp să lăsăm de la noi, să avem încredere în cineva. Prietenii adevărați sunt acei oameni în care ai încredere oarbă, cei pentru care ai lăsa deoparte pentru un moment propriile interese și ambiții.

Un prieten adevărat este cel cu care poți împărtăși sentimente, trăiri, gânduri și care nu te judecă decât în mod obiectiv. Un prieten adevarat îți spune când greșești, se bucură sincer pentru realizările tale și îți este aproape în momentele esențiale din viața ta.

Nu ai parte de prea mulți prieteni adevărați. Cunoștințe cu care îți petreci timpul poți avea, dar la momentul adevărului, când ai nevoie de un sfat, de un umăr pe care să plângi…abia atunci știi cine este într-adevăr lângă tine. Un prieten adevărat este mereu acolo, indiferent de situație.

Prietenia adevărată se naște și din situații neașteptate. O prietenie adevărată se poate lega în orice fel de circumstanțe și poate dura o viață întreagă dacă este bazată pe sentimente adevărate, pe respect și pe buna-înțelegere.

Dar și prietenia adevărată se poate termina. Și intre doi prieteni foarte buni pot interveni situații care duc la o ruptură ce uneori nu se mai poate repara. Nu trebuie să considerăm că odată ce am câștigat un prieten, îl vom avea mereu. O prietenie adevărată și sinceră necesită atenție și trebuie întreținută pentru că și aceasta este o flacără ce se poate stinge.

Nu e deloc ușor să vorbești despre prietenie. Ca și iubirea, e mai bine să o simți și să o trăiești. Un prieten poate fi mai mult decât un frate în anumite momente, poate fi mai solidar cu gândurile tale decât propria familie, poate fi chiar conștiința ta când e cazul.

De aceea nu are rost să încerci să definești o relație atât de frumoasă precum cea de prietenie adevărată. E păcat să nu ai un prieten adevărat. Tu ai?

Mereu grăbit și ocupat trecusem,fără intenție,pe lângă lucruri importante. Fără acești oameni n-aș fi știut niciodată ce om extraordinar pot fi. Vă mulțumesc la toți – prieteni vechi și noi, cunoștințe și romantici de peste tot – vă mulțumesc pentru ajutorul pe care mi l-ați dat,atunci când aveam mai mare nevoie de el.

Am fost unul dintre acei oameni care visa fără încetare. Așadar,nu aveam un singur vis, aveam o mulțime de vise. Dar cel mai mult îmi doream să fiu fericit împreună cu EA, să formăm o familie, să fim fericiți și să îmbătrânim alături. Nu spun că totul era perfect,aveam și eu momentele mele de criză,dar știam mereu să mă opresc la vreme și să caut o soluție de rezolvare într-o problemă delicată.

De fiecare dată vorbeam despre problema pe care o aveam și problema se termina într-un zâmbet, într-o îmbrățișare și o vorbă dulce. Și totul era ca mai înainte.

Problemele pe care le-am avut n-au distrus iubirea ce o purtam,au făcut-o mai puternică și mai mult decât atât, m-au îmbărbătat mai mult decât eram până atunci. Acum,însă,nu mai am decât amintirea unui trecut frumos și dragostea pe care vreau s-o păstrez în mine pentru dreptul de a trai viața care mi-a fost dată. Îmi spuneam deseori cât de mult mi-ar plăcea să fac munca pe care o fac alții,de fapt,îmi plăcea creativitatea,dinamismul, călătoriile,îmi plăcea să învăț și să împart lucrul ăsta cu ceilalți.

Acum,am rămas singur cu toate astea: cu amintirile și visele mele. Să fiu eu atât de puternic încât să trăiesc de acum pentru prezent și pentru trecut?

Îți mulțumesc că ultimele tale gânduri au fost pentru mine și am să le păstrez cu drag în suflet. Așteaptă-mă la granița dintre lumi pentru că am să încerc mereu să ajung la tine. Îți mulțumesc pentru toate câte mi-ai spus de când nu mai ești în această lume. Îți mulțumesc pentru viitorul pe care mi-l arăți prin fiecare lucru din jurul meu. Îți mulțumesc că, deși în altă lume, în cele mai grele momente pentru mine, ai găsit puterea de a-mi fi alături. Aș vrea să-ți pot promite că voi împlini tot ceea ce ne-am visat. Îmi doresc să reușesc, dar acum n-am puterea de a mă aduna și de a continua. Ajută-mă tu iubito, ajută-mă așa cum ai făcut-o mereu.

Ar trebui să mulțumesc cuiva pentru toate astea… Mulțumesc,Doamne…

Cel mai greu în viață este să ai încredere…de fapt,cel mai greu este să îți pierzi încrederea …Citeam,acum ani mulți, în Shogun, că omul, în viață, nu trebuie sa aibă încredere decât în el însuși… și asta doar dacă se poate controla…Și japonezii nu considerau asta ca o jignire ci ca prima lecție de viață: să nu ai încredere în nimeni…

Personal încerc să dezvolt un concept nou,propriu: Să ai încredere în tine

Cred că fără aceste 2 lucruri nu poți trece prin viață. Ai nevoie de încredere în tine, în forțele tale, în ceea ce este în tine și nu știi… Și mai ai nevoie ca, atunci când încrederea în tine este zdruncinată, să poți să crezi…să rămâi cu credința supremă, intangibilă fizic, dar tangibilă mental și spiritual…

Eu am avut încredere, din păcate, în mult prea mulți și am fost mereu dezamăgit…E vina lor? Nicidecum. E vina mea. Faptul că am crezut ca ei se pot auto-depăși, nu ii face pasibili de supărarea mea… dimpotrivă, pe mine însumi ar trebui să fiu supărat pentru că am lăsat la voia întâmplării unele lucruri…

Având încredere în oameni, te îndepărtezi de restul lucrurilor…Pe oameni trebuie sa-i ajuți, dar atât…Nu trebuie să dai vina pe ei pentru că ai avut încredere în unii și s-au dovedit a fi…

Era o legenda veche, despre un mare luptător al Universului care, ca test suprem, a trebuit să se retragă pe o planetă pustie și să mediteze, să reușească să identifice propriul său Tao, propriul său stil de luptă. Ani de zile a stat singur, fără nici o ființă în jur și fără să obțină ceea ce trebuia. Apoi, când își pierduse nădejdea și voia să renunțe, a auzit căderea unei pietre mai mari de pe un munte…Zgomotul produs de piatra la fiecare lovitură a sa, a fost răspunsul pe care îl căuta…

Ideea de a sta izolat atâta timp m-a înfiorat… Și totuși asta facem noi și mai mult decât atât… trăim izolați într-o lume plină de oameni și de suflete, fără să auzim chemările lor, interpretând greșit unele lucruri…

Dar mai ales reușim ca, eșec după eșec, să nu deznădăjduim…Eu cred că este o mare victorie, simplul fapt că ne ridicăm de fiecare dată, mai mult sau mai puțin răniți, și să mergem mai departe, știind că încă nu am ajuns la capătul drumului… Câți dintre voi mai aveți încredere?…

Zgomotul pașilor mei pe șoseaua umedă, inima bătându-mi mai tare și vântul care îmi mângâie fața ca atingerea unor aripi de înger. Și brusc mă opresc și privesc în urma mea. Mă uit și nu văd nimic, decât lumini difuze, oameni răzleți și strada de-abia atinsă de picăturile de ploaie.

Încerc să mă rup de tot ce simt, dar nu pot pentru că inevitabil gândul îmi fuge la tine. La cea pe care o caut cu disperare și pe care nu am găsit-o încă.Continui sa merg spre casă cu aceeași neliniște în suflet, și mă gândesc dacă vreodată te voi întâlni.

Mi-e atât de frică de faptul că într-o zi s-ar putea să o iau la stânga în loc de dreapta, s-ar putea să plec de acasă cu cinci minute mai devreme sau mai târziu și astfel nu ne vom mai întâlni….sau pur și simplu că într-o zi vom trece unul pe lângă celălalt fără să ne privim. Dar oare dacă ne-am privi ne-am recunoaște?

Am avea curajul să ne ascultăm din nou sufletele sau ne-am conforma acestei lumi rigide și reci crezând că totul e o întâmplare, o senzație trecătoare? Mă doare fiecare clipă în care nu ești cu mine, și deși te simt mă întreb cum ești acum? Mă întreb dacă și tu închizi ochii noaptea și lași vântul să-ți mângâie fața gândind că sunt eu.

Mă întreb dacă uneori, poate inconștient, mergi pe stradă și mă cauți cu privirea printre atâtea chipuri… De multe ori mă rog în șoaptă pentru ca tu să fi rămas aceeași, mă rog ca Cerul să ne permită să ne întâlnim din nou, mă rog să nu fi poposit prea departe de mine și mă rog ca drumul spre tine să nu fie prea de lung și greu. Când va fi să ne regăsim va trebui să te iau în brațe și să îți cer iertare. Ți-am greșit atât de mult, dar am făcut-o doar din setea nebună de a te afla.

Să mă ierți că ți-am căutat sărutările și dragostea la altele și uneori am crezut că te-am găsit, să mă ierți că mi-am irosit lacrimile pe altele, deși simțeam că tu nu ai venit. Să mă ierți că te-am lăsat singură atunci când aveai nevoie de o alinare, și să mă ierți că nu am fost lângă tine ca să-ți șterg tristețea din suflet…

Promit că atunci când te voi întâlni să îți dăruiesc iubirea mea necondiționată, să-mi deschid sufletul așa cum nu am făcut cu nimeni, și să nu mă folosesc de nici o armă ascunsă pentru a te cuceri….pentru că în definitiv totul se rezumă în a ne privi în ochi, nu-i așa?

Am vrut să îți scriu o poveste.Am vrut să îți descriu un joc.Dar cuvintele nu vin așa ușor, se împotmolesc în bariera necunoscutului și se zbat acolo, agățate de o idee sinistră, încercând să nu piară în negura unei teribile dorințe de abandon.

Nu mă cunoști, așa cum nu mă cunoaște nimeni în jurul meu, așa cum probabil că uneori nu mă cunosc nici eu – pretenția asta o am câteodată, atunci când mă arunc în câte un joc al cuvintelor, hotarâtă să câștig o miză imaginară, un fel de trofeu al orgoliului cu iz de misandră.

Nu mă cunoști și totuși ai văzut prin mine, într-o opacitate disperantă, ceea ce mulți nu au reușit nici măcar să zărească.Am încercat să joc un joc al hazardului, cu cărțile pe care mi le-a servit jocul; o partidă trunchiata într-un joc în care trișez de obicei, purtându-mi în jartiera gândului cărțile potrivite.Jocul m-a prins, mai mult decât aș fi vrut să o facă, m-a prins în mrejele lui descoperind tehnici fine la care până atunci nu mă gândisem; când trișezi în joc de multe ori pierzi esența plăcererii câștigului real, pierzi miza din vedere.

Jucând, am tras fugar de multe ori cu colțul ochiului către cărțile mele ascunse, dar sindromul noii descoperiri m-a obligat să mențin jocul în limitele corectului, să joc de plăcere și nu pentru câștig.Dar jocul s-a frânt deodată, cărțile s-au împrăștiat, unele dintre ele au căzut pe față și jocul și-a pierdut farmecul.Uneori nu e suficient să vrei să joci. Nu e suficient să știi să o faci.

Uneori jocul vrea să se joace singur, mânat de dorințe ascunse, atras de esteticul tendinței către convențional.Sunt momente în care e bine să recunoști că ești învins, să te retragi tăcut, cu speranța că undeva, cândva, jocul se va reface…Nu vreau ca jocul meu să se termine așa.Dar trebuie să pun carțile jos – nu mai am dreptul să joc.Am fost învins, nu știu dacă de faptul că nu am știut să joc, nu știu dacă de adversar sau chiar de mine.Pun jos ultima carte – păstrasem o regină în speranța unei quinte mici.E cartea cu care poți, dacă vrei, să joci tu.

E a ta – păstreaza-o sau arunc-o daca vrei, pe mine m-a trădat…..

Trăim uneori fără nici o țintă în viață,trecem prin lume ca niște fire de paie pe fața unui râu ; nu mergem noi,ci ne duce curentul…

Viața noastră actuală este veselă și tristă,ea întalnește două sentimente contradictorii – regretul zilei de ieri și speranța zilei de mâine! Numai cine știe cu adevărat sa-și prețuiască viața,va știi cum s-o trăiască!

Dacă uneori ne surprindem pleoapele scăldate în lacrimi este pentru că în marile fericiri trebuie să existe lacrimi…în marile nenorociri nu sunt…Prea mult a plouat cu incertitudini în viața mea și speranța unor zile mai senine mă îmbătrânește cu fiece zi! Mi-e dor de liniște..mi-e dor de uitare..mi-e dor de IUBIRE! Viața este o întâmplare?

Viața este o căutare…. A găsi ce căutai este o întamplare fericită? A găsi ce căutai nu este o întâmplare fericită ci una tristă! Omul cand găsește ceva se plictisește prea repede de acel ceva și nu mai este om! Eu sunt un cântec ce nu mai crede în cuvinte dar totuși le ascultă încercând să-și continue viața paradisiacă a viselor!

Nu condamnați senzualitatea! Ea a fost condamnată în întreaga lume și, din cauza acestei condamnări, energia care poate înflori în senzualitate se transformă în perversiune, gelozie, furie, ură; ea generează o existență aridă, lipsită de orice savoare. Senzualitatea este una din binecuvântările omenirii. Este sensibilitatea voastră, este conțtiința voastră. Este conștiința voastră filtrată prin corp.

În momentele de iubire profundă, oamenii respiră la unison. Atunci când se urăsc, respirațiile lor sunt cât se poate de diferite.

Iubirea nu știe nimic despre trecut, nimic despre viitor; ea cunoaște numai prezentul. Inima nu are nicio noțiune a timpului.

Mă trădează zilele ce fug spre veșnicie,iar eu mă gândesc că uneori două suflete se întâlnesc cum s-ar întâlni două flori în adierea vântului…se ating puțin și se despart!

Cine știe dacă se vor mai întâlni la o noua adiere de vânt sau poate niciodată….

Între rău și bine, între frumos și urât,între minciună și adevăr,între lumină și întuneric,între frica și curaj,viața noastră merge înainte.

Ne dresăm inimile să simtă bucuria și să alunge tristețea,iar mintea ne-o educam gândind pozitiv mereu.

Iar printre toate acestea, noi trebuie să găsim pacea și liniștea,siguranța,echilibrul.Fiindcă numai avându-l putem merge mai departe,putem face spectacolul să continuie.Avem puterea aceasta, avem datoria aceasta! Explorați-va sufletul,căutați resorturile care vă pot aduce bucurie și speranță.

Dezmorțește-ți sufletul și lasă emoțiile să-ți fie razele care te înseninează. vezi tu, mugurii de speranță așteaptă să-i crești, să te-ngrijești de grădina viselor. deschide ferestrele inimii și-n fiecare cameră așează-ți flori proaspete, stropite cu rouă. împletește-ți cunună de gânduri și poart-o în lume cu mândrie – lasă să înflorească în tine curajul de a fi și-n exterior, așa cum arăți în interior.

Poartă-te cu sinceritate și fă un răsărit din fiecare zâmbet. simte adierea momentelor de bucurie și lasă-le să te scape de întrebările fără răspuns – acelea așezate-n cute, pe frunte. pune-ți în piept un mărțișor de amintiri frumoase, din care s-aduni energie pentru poveștile ce-așteaptă a fi trăite. strânge în buchet oamenii pe care îi iubești și mergi cu buchetul acesta de mână. transformă-te în primăvară. împrimăvărează-te!

Rostul unui spectacol e,până la urmă,să placă, să fie frumos,să fie admirabil!Altfel…e zadarnic.

Uneori plâng, atunci când nu mă vede nimeni…..și mă ascund de oameni că ei să nu-mi vadă lacrimile…. Plâng pentru un vis care s-a împlinit dar a fost prea scurt….sau plâng pentru că e prea târziu să-mi realizez visul… nu-mi spune, știu părerea ta: “niciodată nu e prea târziu”…

Din păcate, există un prea târziu. L-am trăit și încă-l mai trăiesc. Până când oare? Cine știe?! Fiecare om își are propria sa Soartă. Și tu și eu, ne avem propria Soartă de care nu putem scăpa orice vom face. Nu uita că există o diferență între Soartă și Destin. La un moment dat le-am confundat. Am crezut că dacă până la un moment dat mi-am croit singur Destinul, așa cum a fost el, pot să fac același lucru și cu Soarta mea. Și-am fost lăsat să ajung undeva sus, într-un loc de unde am putut vedea FERICIREA. Și atunci când am întins mâna, atunci când ți-am strigat numele, am fost lăsat să cad. Să cunosc căderea și decăderea, să cunosc durerea, să cunosc singurătatea, să cunosc SOARTA. Să o privesc în ochi și să-mi șterg lacrimile. Să-i spun, nu fals ci din toată inima, “Iartă-mă surioară pentru că am uitat că existi.”…

Și apoi, apoi să-mi închid durerea undeva în străfundurile sufletului meu, într-un loc ascuns. S-o rog să-mi păzească durerea și să nu o mai lase niciodată să iasă la lumină. Dar oare va putea ea să faca una ca asta? Cine știe ce va fi în viitor? Poate că va veni o vreme în care mă vei uita sau poate vom rămâne amandoi undeva, într-un timp în care viețile noastre se vor intersecta din când în când. Sau poate, cine știe?… Poate că-ți vei aduce aminte de mine doar ca de o greșală, uitând totul, așa cum ai făcut până acum.

Nu e un reproș. E viața ta. Viața ta construită pe decizii, pe hotărâri și nu pe sentimente. Nu e cazul să îți arăt eu aici care a fost viața ta… Privește în urmă ta și, dacă vei putea fi obiectivă, îmi vei da dreptate. Teama ta de viață, în general, te-a făcut să-ți construiești o lume din decizii: sș decizi cu cine poți să fii, cu cine nu, ce să faci, ce să nu faci, când să faci ceva și când nu… Nu, nu e un reproș. Și sper că măcar de acum înainte să nu auzi din gura mea nici un fel de reproș. La rându-mi am decis să mă supun hotărârilor tale, oricare ar fi ele. Chiar și hotărârilor tale nerostite sau spuse de departe… Deja la ora asta îmi e rușine să dau ochii cu tine. Pentru că am încercat să ma pun în locul tău și mi-am dat seama cât de mult a trebuit să mă suporți, să încerci să faci totul, în ultima vreme, ca să nu mă ranești. Ai avut grijă sa nu sufăr, atât cât ai putut, fără a-ți călca propriile decizii.

Nu știu dacă vreodată vor exista cuvinte suficiente ca să-ți mulțumesc pentru răbdarea ce-ai avut-o cu mine. De altfel, cuvintele ar fi inutile… Între noi a fost, la un moment dat, ceva mai mult decât un simplu cuvânt sau o inșiruire de cuvinte… Trăim într-o lume mult prea materialistă în care mi-am dorit ca visele să poată fi atinse. În care am încercat să dau aripi viselor și să le-nvăț să zboare. Să zboare undeva, dincolo de răutatea oamenilor, dincolo de durere, dincolo de orice barieră…  În general oamenilor le este frica să se gândească la suflet. Ne este greu să ne gândim că sufletul poate fi atins și rănit, ne este greu să înțelegem că sufletul doare.

Cum poate să doară ceva ce nu se vede? E cumplit să simți, atunci când ești aruncat de Soartă în rândul celor învinși, acel gol în suflet. Doamne cât de dureros și pustiitor poate fi golul din suflet… atât de pustiitor încât îți dorești să dispari pentru o vreme sau pentru totdeauna sau îți dorești să adormi iar când te trezești să nu îți amintești nimic. Cât de cumplit este să te trezești dimineața cu goliciunea în suflet. Cât de frumos este, însa, să te trezești cu sufletul plin….de trăiri unice, de sarutări, de mângâieri. Mi-e teamă de necunoscut… Mi-e frică de urmări… Încerc însă să nu arăt nimanui cât de teamă îmi este… Și nimeni nu va vedea teama acolo unde i se va arăta zâmbet…

Uneori visez că trăiesc într-un loc în care oameni sunt buni, copacii sunt verzi iar cerul e albastru… Visez că sunt la mal și că te țin de mână… Visez că sunt în varf de munte, sus, deasupra tuturor și te aștept să vii… Visez… Și tu mi-ai spus că visez mult prea mult … Și dacă visele încep să doară și ele, ce o să mă fac atunci?… Voi înceta să visez?… Cu ce greșesc că visez și că încerc să dau viață viselor mele?..Tresar și nu știu dacă e vis sau realitate ceea ce se întamplă cu mine… Poate e realitatea unei alte vieți… Poate eu sunt altul… Poate că nimic din ce am crezut că s-a petrecut nu s-a întâmplat cu adevărat. Poate că totul a fost doar un vis într-un alt vis… Mi-e greu să-ți explic asta… Mi-e greu să mi-o explic și mie. Și oricum, ce rost își au explicațiile când efectul e același? Dar dincolo de efect, există un suflet

Și mă doare… Încă… Pentru totdeauna… Undeva…Dincolo de tot ce a fost, este și va fi…

Avem timp … pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga, să regretăm c-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine, să citim și să scriem, să corectam ce-am scris, să regretăm ce-am scris, să facem proiecte și să nu le respectăm, să ne facem iluzii și să răscolim prin cenușa lor mai târziu.

…pentru ambiții și boli, să învinovățim destinul și amănuntele, avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare, avem timp să ne-alungăm întrebările, să amânăm răspunsurile, avem timp să sfărâmăm un vis și să-l reinventăm, avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem, avem timp să primim lecții și să le uităm după-aceea, avem timp să primim daruri și să nu le-nțelegem.

Avem timp pentru toate. Nu e timp doar pentru puțina tandrețe. Când să facem și asta – murim. Am învațat unele lucruri în viață pe care vi le împartașesc și voua !!

Ce zâmbet fără de încredere aleargă în ochii tăi când mă apropii să-ți spun adio! Și dacă adeseori am făcut-o, desigur că ai gândit că mă vei revedea peste puţină vreme.

Aceeaşi părere avut-am şi eu în adevărul gândului meu, căci zilele primăverii se întorc an cu an, luna ne părăseşte pentru a ne găsi din nou şi florile copacilor îmbobocesc de cum începe an nou. Şi poate chiar că acel adio ce ţi-l spuneam nu era decât la revedere.

Păstrează-ţi o clipă această iluzie. Nu te grăbi s-o îndepărtezi. Când îţi spun că te părăsesc pentru o veşnicie, primeşte-mi vorba ca plină de adevăr şi lasă din ochii tăi să picure ploaia de lacrimi şi să întunece, pentru o clipă doar, adâncul ochilor tăi.

Şi apoi, când voi reveni, să surâzi cu toată răutatea cu care-i vrea.

Am învațat că nu poți face pe cineva să te iubească… Tot ce poți face este să fii o persoană iubită. Restul … depinde de ceilalți….