Uneori este nevoie doar de un zâmbet și simți că ziua îți va fi senină, indiferent de norii ce te-apasă, de o privire să simți că visezi, de o atingere să simți că plutești și de iubire să simți că trăiești…fără iubire nu trăiești…doar existi!

Uneori umplem secundele goale cu plinul ființei visate, cuvintele reci cu zbuciumul amintirilor despre ființa iubită.Fără iubire nu trăiești …

Uneori neliniștile singurătății te pot împinge spre greșeli pe care dacă ar fi existat comunicare, nu le-ai fi făcut…te trezești într-un război al cuvintelor ce te aruncă pe marginea unei prăpăstii în care poți să cazi în orice clipă, privești în gol și trebuie să iei o decizie de moment, cazi și nimeni nu-și va mai aminti de tine pentru că cei de lângă tine sunt mult prea preocupați de persoana lor pentru a-ți simți lipsa sau îți speli gândurile cu lacrimi și mergi mai departe…

Despărțirea ne doare atât de tare pentru că sufletele noastre sunt îngemănate. Poate că așa au fost întotdeauna și vor mai fi. Poate că înainte de această viață am mai trăit o mie de vieți împreună și în fiecare dintre ele ne-am întâlnit. Și poate de fiecare dată am fost despărțiți din aceleași motive. Asta înseamnă că acest rămas-bun este și pentru cei zece mii de ani, dar el reprezintă în același timp un preludiu la ceea ce va urma.

Și știu că mi-am petrecut fiecare viață înainte de aceasta, căutând. Nu pe cineva ca tine, ci chiar pe tine, pentru că sufletele noastre trebuie să fie pentru vecie împreună. Și pe urmă, pentru un motiv pe care nici unul din noi nu-l înțelege, am fost siliți să ne luăm la revedere.”

Apoi te ascunzi în tacere și încerci să ai grijă ca niciodată să nu alergi mai repede decât îngerul tău păzitor poate zbura…Fiecare om își trăiește drama singur…

Comments are closed.