Uneori plâng, atunci când nu mă vede nimeni…..și mă ascund de oameni că ei să nu-mi vadă lacrimile…. Plâng pentru un vis care s-a împlinit dar a fost prea scurt….sau plâng pentru că e prea târziu să-mi realizez visul… nu-mi spune, știu părerea ta: “niciodată nu e prea târziu”…

Din păcate, există un prea târziu. L-am trăit și încă-l mai trăiesc. Până când oare? Cine știe?! Fiecare om își are propria sa Soartă. Și tu și eu, ne avem propria Soartă de care nu putem scăpa orice vom face. Nu uita că există o diferență între Soartă și Destin. La un moment dat le-am confundat. Am crezut că dacă până la un moment dat mi-am croit singur Destinul, așa cum a fost el, pot să fac același lucru și cu Soarta mea. Și-am fost lăsat să ajung undeva sus, într-un loc de unde am putut vedea FERICIREA. Și atunci când am întins mâna, atunci când ți-am strigat numele, am fost lăsat să cad. Să cunosc căderea și decăderea, să cunosc durerea, să cunosc singurătatea, să cunosc SOARTA. Să o privesc în ochi și să-mi șterg lacrimile. Să-i spun, nu fals ci din toată inima, “Iartă-mă surioară pentru că am uitat că existi.”…

Și apoi, apoi să-mi închid durerea undeva în străfundurile sufletului meu, într-un loc ascuns. S-o rog să-mi păzească durerea și să nu o mai lase niciodată să iasă la lumină. Dar oare va putea ea să faca una ca asta? Cine știe ce va fi în viitor? Poate că va veni o vreme în care mă vei uita sau poate vom rămâne amandoi undeva, într-un timp în care viețile noastre se vor intersecta din când în când. Sau poate, cine știe?… Poate că-ți vei aduce aminte de mine doar ca de o greșală, uitând totul, așa cum ai făcut până acum.

Nu e un reproș. E viața ta. Viața ta construită pe decizii, pe hotărâri și nu pe sentimente. Nu e cazul să îți arăt eu aici care a fost viața ta… Privește în urmă ta și, dacă vei putea fi obiectivă, îmi vei da dreptate. Teama ta de viață, în general, te-a făcut să-ți construiești o lume din decizii: sș decizi cu cine poți să fii, cu cine nu, ce să faci, ce să nu faci, când să faci ceva și când nu… Nu, nu e un reproș. Și sper că măcar de acum înainte să nu auzi din gura mea nici un fel de reproș. La rându-mi am decis să mă supun hotărârilor tale, oricare ar fi ele. Chiar și hotărârilor tale nerostite sau spuse de departe… Deja la ora asta îmi e rușine să dau ochii cu tine. Pentru că am încercat să ma pun în locul tău și mi-am dat seama cât de mult a trebuit să mă suporți, să încerci să faci totul, în ultima vreme, ca să nu mă ranești. Ai avut grijă sa nu sufăr, atât cât ai putut, fără a-ți călca propriile decizii.

Nu știu dacă vreodată vor exista cuvinte suficiente ca să-ți mulțumesc pentru răbdarea ce-ai avut-o cu mine. De altfel, cuvintele ar fi inutile… Între noi a fost, la un moment dat, ceva mai mult decât un simplu cuvânt sau o inșiruire de cuvinte… Trăim într-o lume mult prea materialistă în care mi-am dorit ca visele să poată fi atinse. În care am încercat să dau aripi viselor și să le-nvăț să zboare. Să zboare undeva, dincolo de răutatea oamenilor, dincolo de durere, dincolo de orice barieră…  În general oamenilor le este frica să se gândească la suflet. Ne este greu să ne gândim că sufletul poate fi atins și rănit, ne este greu să înțelegem că sufletul doare.

Cum poate să doară ceva ce nu se vede? E cumplit să simți, atunci când ești aruncat de Soartă în rândul celor învinși, acel gol în suflet. Doamne cât de dureros și pustiitor poate fi golul din suflet… atât de pustiitor încât îți dorești să dispari pentru o vreme sau pentru totdeauna sau îți dorești să adormi iar când te trezești să nu îți amintești nimic. Cât de cumplit este să te trezești dimineața cu goliciunea în suflet. Cât de frumos este, însa, să te trezești cu sufletul plin….de trăiri unice, de sarutări, de mângâieri. Mi-e teamă de necunoscut… Mi-e frică de urmări… Încerc însă să nu arăt nimanui cât de teamă îmi este… Și nimeni nu va vedea teama acolo unde i se va arăta zâmbet…

Uneori visez că trăiesc într-un loc în care oameni sunt buni, copacii sunt verzi iar cerul e albastru… Visez că sunt la mal și că te țin de mână… Visez că sunt în varf de munte, sus, deasupra tuturor și te aștept să vii… Visez… Și tu mi-ai spus că visez mult prea mult … Și dacă visele încep să doară și ele, ce o să mă fac atunci?… Voi înceta să visez?… Cu ce greșesc că visez și că încerc să dau viață viselor mele?..Tresar și nu știu dacă e vis sau realitate ceea ce se întamplă cu mine… Poate e realitatea unei alte vieți… Poate eu sunt altul… Poate că nimic din ce am crezut că s-a petrecut nu s-a întâmplat cu adevărat. Poate că totul a fost doar un vis într-un alt vis… Mi-e greu să-ți explic asta… Mi-e greu să mi-o explic și mie. Și oricum, ce rost își au explicațiile când efectul e același? Dar dincolo de efect, există un suflet

Și mă doare… Încă… Pentru totdeauna… Undeva…Dincolo de tot ce a fost, este și va fi…

         

Comments are closed.