Vikingii și Ragnarok – populațiile indoeuropene (ariene) germanice apar târziu în istoria scrisa, migrând dinspre Europa de nord spre Marea Baltica în Moldova, unde vor dainui pâna în sec. II.d.H. În sec. II î.H., Cimbrii si Teutoniiataca prima data pe romani în Italia de nord si Galia de sud.

Populațiile germanice au avut rol hotărâtor în prăbușirea Imperiului Roman de Apus (sec. V d.H.) care s-a dezmembrat în regate germanice. Popoarele romanice moderne italian, francez, spaniol, portughez au elemente germanice importante în structura lor etnica și lingvistică. Printre popoarele germanice se numără: germanii, englezii, olandezii, danezii, suedezii, norvegienii și altele.

Ceea ce știm despre religia politeistă germanică, provine de la istoricii romani și din documente germanice târzii (sec Xd.H.), când politeismul german trecuse deja prin multe schimbări față de situația de la începutul erei creștine.

Wotan (sau Odin), Donar (sau Thor), Freya, sunt doar câțiva dintre zeii nordicilor.

Lumea de dincolo de morminte

Concepțiile despre nemurire nu erau uniforme. Unii credeau că răposații locuiau în văzduh și făceau parte din cortegiul Wotan. Ei și-ar fi arătat prezența în vânturile care suflau în noiembrie. Alții credeau că războinicii morți în luptă, ceea ce se considera a fi o moarte vrednică de cinste, erau transportați de Walkyrii, niște zâne războinice, în cetatea zburătoare Walhala, unde aveau loc întreceri între războinici și puteau să bea bere după pofta inimii. În schimb, cei ce mureau rușinos în patul lor erau duși de Hel în iad. Unii bătrâni care nu aveau la dispoziție un război, ca să moară eroic, se aruncau cu pieptul într-o sabie, ca să moară de fier, însă acesta era socotit un truc îndoielnic.

Preotii

Preoții aveau parte de respect dar nu aveau multa influență. În schimb, vrăjitoarele erau temute și consultate. Cultul avea loc în păduri, în jurul unui copac sfânt. La solstițiul de iarnă și la solstițiul de vară se aprindeau focuri. În Occident, focul Sf. Ioan și butucii arși în cămin (sobă-vatră enorma) de Crăciun sunt o amintire a acestor obiceiuri. Pomul de Crăciun, asimilat de creștini cu Pomul Vieții din Gradina Eden (un simbol al lui Hristos) este la originea sa germanică o imagine a lui Yggdrasil, arborele cosmic, axul Universului.

Acest pom era împodobit de germanii păgâni cu podoabe strălucitoare, și simbolizând lumina, în cele 12 nopți, cele mai lungi din an, după solstițiul de iarnă iar păgânii credeau că este efectul vrăjii lor. Pomul împodobit nu trebuia ținut mai mult de 12 nopți, ca să vină vara repede, dereglând anotimpurile, în a 12-a noapte, avea loc o sărbătoare dezlănțuită, de felul Saturnalelor romane. Această sărbătoare se menține și astăzi în Occident, sub forma unui carnaval care marchează sfârșitul sărbătorilor de iarnă, evocat de pildă de Shakespeare în comedia “A douasprezecea noapte”. În limba engleză The Twelfth Night este unul din cele două nume ale Bobotezii (celălalt nume este grec:Epiphany).

Gotterdammerung (amurgul zeilor)

Această idee se regăsește și în hinduism: sfârșitul ciclic al universului și al zeilor, urmat de renașterea la un nou ciclu, cu ceruri noi și pământ nou. Spre sfârșitul veacurilor toate încep să se strice iar zeii află printr-un oracol că existența universului depinde de unul din ei: Baldur. Freya vizitează toate creaturile, obținând de la ele făgăduința că nu vor face nici un rău lui Baldur dar uită sa se adreseze și vâscului, fiindcă i se pare inofensiv. Zeii se distrează trăgând săgeți în Baldur, bucurându-se să constate că nu-i fac nici un rău. Loki însa transformă o ramură de vâsc în săgeată și o pune în arcul lui Hoedur, fratele orb al lui Baldur, care trage și își ucide fratele. Atunci toate se distrug. O teribilă iarnă de trei ani nimicește toată vegetația. Zeii și uriașii se nimicesc unii pe alții într-o gigantică luptă finală. Dar când universul este complet anihilat, Baldur renaște și viața reîncepe pe un pământ reînnoit.

Se crede că doctrina aceasta eshatologică a apărut târziu, oglindind destrămarea păgânismului german și a modului de viață păgân sub influența creștinismului. Filosofii germani Nietzsche si Spengler au preluat la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, dintr-o perspectivă accentuat pesimistă, ideea sfârșitului lumii și al religiei. Germania a fost singura țară civilizată modernă care a cunoscut o prăbușire totală în 1945, urmată de o renaștere și o înflorire spectaculoasă. Totuși, după 1945, s-a răspândit doctrina teologică a “mortii lui Dumnezeu” care își găsește una din surse în păgânismul german. Acești teologi cred cu adevărat că a murit în chip real (și nu simbolic) Dumnezeu, creatorul universului iar creația, rămasă fără Cel ce o coordonează și o poate regenera, se îndreaptă spre un sfârșit fatal.

Va urma…

Autor: Cătalin Stănculescu, www.descopera.org

Comments are closed.