Câteodată mi se pare că timpul trece prea repede, alteori că abia se mișcă, rareori stă în loc. Ce știu însă e un sigur lucru…ca-s atent la el.

Rotesc clipele, panorame sferice în acest spațiu nedefinit de dragul jocului de-a trăirea. Ce-i drept..iubesc viața cu cele câte mi-au fost, îmi sunt și-mi vor fi părtașe existenței mele. Suntem pe valurile ei, a existenței ale căror cote sunt când sus…când jos. Le asistăm ca pe undele emise de radio. Ne asistăm? Eu unul…da! De ceva vreme bună de când cu câteva tornade care m-au adus la malul…cunoașterii…de sine!

Deseori momentele de ceață spirituală, mirosul morții lente mă readuce la viață. Nu pentru că m-ar speria moartea, ci pentru că doresc să parcurg cunoașterea vieții. Nu a celei materiale/concrete/definite de care aminteam într-o postare anterioară…ci a celei profunde fără de care ne-am desena ca niște roboței, niște marionete trase de sforile gotice….grație celor care iubesc obsesiv îmi permit să mă fac înțeles și să transmit iubirea mea divina care depășește limitele condiției, tiparelor cu care suntem obișnuiți de pe vremea bunicilor noștrii când așa zisa iubire era atât de formală și căsniciile rezistau în timp doar pentru că așa TREBUIA, doar pentru a amăgi fericirea cu stabilitatea unei vieți în 2 ‘‘în liniște și pace” de ochii lumii sau doar pentru că asa cerea ”formatul”.

Se întâmpla uneori să ne atașăm atât de mult de o persoană (și cazuri nenumărate pot fi date și din internet) încât să răsfrângem asupra ei toată dragostea noastră….și…declanșatorul obsesiei în dragoste este cum bine cunoaștem respingerea..Ni s-a întâmplat de multe ori să devenim impulsivi…și totuși declarăm nu doar în cuvinte că iubim…eh! Și respingem realitatea că povestea de dragoste trăită s-a încheiat….și vai și-amar. Cine NU a simțit amaru` nu știe că de fapt…el e cel care A IUBIT și încă IUBEȘTE și cunoaște adevărata iubire…calea unei fericiri subtile însă atât de pură…crin, cu esență tare care ne amețește și ne înalță atât de mult încât atragem priviri ciudate…întrebătoare!

Știu…ciudat e mereu când nu înțelegem multe doar cu ajutorul cuvintelor…dar la început a fost CUVÂNTUL (nu, nu cel echivalat de litere – acela cu echivalent de vibrație)… Iubirea nu-si are locul în luciditate, în rațiune…și nici în măsurare de procente de indicii….iubirea pe care o îmbrățișez este interimatul inimii…acea iubire care se citește confuză.

Când iubirii noastre profunde însă mascată de obsesie nu i se răspunde cu același tip de iubire….atunci reacționăm și devenim triști…suntem dispuși să ‘‘lovim” credem noi …de ce?

Cei care-s obsesivi cunosc…nu le este deloc ușor….și încep să-și pună întrebarea: ”Oare eu am iubit?”…și-atunci unde-i iubirea dacă avem îndoieli că ea ar fi existat….trist! Și e și mai trist când ea…”iubirea” degenerează în ură………..

Write A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.