De ce să fii trist când să fii fericit este atât de simplu? De ce să lovești când poți să mângâi?

De ce să țipi când poți să discuți liniștit ? De ce să fii morocănos când poți să zâmbești și să fii amabil? De ce să tai când poți să crești? De ce să arunci când poți să ai grijă?De ce să fugi când poți să admiri peisajul?De ce să menții distanța când poți să îmbrățișezi? De ce să fii orgolios când poți să apreciezi? De ce să-ți complici viața când poți să ți-o faci mai frumoasă? De ce să urăști când poți să iubești? De ce ?

De ce trebuie să doară,de ce e nevoie de clipe grele,pentru ca oamenii să arate că încă mai ştiu să fie solidari,să arate că încă mai știu să fie… oameni și să le pese de aproapele lor?… de ce nu putem face asta mereu?… de ce trebuie mereu plătit un „tribut„?

Nu prea sunt multe de spus sau orice și oricum s-ar spune, vidul rămâne același, iar cuvintele sunt de prisos.

N-am învățat… nici n-am vrut să-nvățăm că totul are un „termen de valabilitate„… că nimic nu e veșnic. N-am învățat cum să ne despărțim de cineva drag, pentru că nu există un manual, nu există cuvinte care să ne panseze rănile, culori care să ne umple abisul din inimă, gânduri care să ne limpezească haosul din minte… să înțelegem de ce tocmai…?

Și-au trebuit să plece ei… ca să aflați că atunci când te desparți de o ființă dragă… durerea e atât de vie încât o poți atinge. Și au plecat… și au luat și căldura, și albastrul, și sufletul celor dragi. Au lăsat frig, o pătură de nori gri și un spațiu gol într-o zi de octombrie… și i-a lăsat să se obișnuiască cu ele.

Viața v-a despărțit,dar voi o veți purta în suflet mereu…

Write A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.