Întodeauna noaptea a fost prietenul meu. Să scriu câte o scrisoare în noapte. Momentul în care toate fanteziile mele deveneau realitate, când totul era posibil, când întunericul mă înconjura și îmi dădea sentimentul de siguranță, atotputernicie, un sentiment mistic, relaxant, reconfortant.

Așa poate că se și explică fascinația mea pentru toate creaturile nopții: vampiri, vârcolaci, ninja, vrăjitoare, îngeri decăzuți. Sunt momentele în care stau nemișcat, cu mintea alergându-mi pe tărâmul oniricului, ticliuind o nouă ordine mondială sau zburând în purgatoriul realității.

Dar te-am pierdut prietene, acum întunericul mă apasă, mă zdrobește, mă sufocă. Visele mele se transformă în coșmaruri, iar gândurile negre îmi storc orice picătură de speranță. Îmi e frică să ne revedem, anxietatea nu mă lasă să dorm. Ai știut întodeauna să îmi alini rănile, dar acum nu faci decât să rupi crusta fragilă, lăsând să curgă valuri de suferință. De ce, de ce te-am pierdut?

Îți amintești cum eram doar noi doi, iubit și iubită, trup și spirit, adorat și adorator? Când eram gata să îmi vând sufletul diavolului în brațele tale, cum mă țineai de mână când îmi era frică de mine însumi. Te-am iubit și te iubesc, dar îmi trezești atât de multe amintiri dureroase. Trădare, trădare și iar trădare. Din cauza ei nu pot să dorm. Acum stau în noapte și mă gândesc și îmi curg lacrimi pe obraji, lacrimi pe care nimeni nu le vede, căci mâna ta nu a uitat niciodată cum să le șteargă.

Și mai aprind o țigară, și îmi zic că totul va fi bine, întrebându-mă de ce s-a ajuns aici, unde am greșit și cum aș fi putut să evit tot acest colaps. Și sufletul meu tânjeste să iubească și să fie iubit, și mâna zdrelită mai lovește odată peretele în frustrare, dar nimic nu se schimbă. Am învățat să construiesc castele de nisip care sunt distruse cu primul val, și am învățat să o iau de la capăt, să pun caramidă cu caramidă și o tornadă să strice casa purcelușilor. Și, am învățat să nu mă dau bătut, să lupt sau să mor, să zâmbesc sau să o iau razna. Viața mi-a dat lovitură dupa lovitură, am căzut și m-am ridicat. Nu mi-am plâns niciodată soarta, și nici soarta nu mi-a plâns de milă.

Dar, tu, noapte, tu ai fost cu mine și totul a fost ușor. Acum, mi-ai fost furată. Unde ești, unde sunt visele mele. Unde a dispărut somnul, speranța, zâmbetul, nepăsarea și cinismul? De ce reușesc să adorm doar când trupul meu cedează și nu mai e în stare să funcționeze? De ce am ajuns să dorm 3 ore pe două nopți? Cum se face că un lucru atât de mic mi-a pus capac atât de rău? Să fie oare pentru că am crezut că de data asta o să fie altfel? Prost, credul, idealist. Scânteia pe care am crezut că o văd nu a fost decât în închipuirea mea, sau… sau…

Și a mai trecut o oră dragă noapte, și pare că iar nu o să dorm. Dar, îți promit, îmi promit și mie, că astea nu o să mai dureze. O să mă ridic iar, și iar, și iar până când nimic nu o să poată să mă mai doboare. Am o inimă în piept care îmi joacă feste câteodată, dar, dacă e nevoie, o să o smulg și o să îi dau foc, o să o toc mărunt și o să o înghit. Fii puternic sau mori, fii puternic sau mori. Nimic nu există dacă nu vrei tu să existe, lucrurile au importanța pe care le-o dai tu.

Comments are closed.