Mi-e dor, atâta dor….de tine, de noi…

Inimă Albastră

Mi-e dor, atâta dor….de tine, de noi. De cum erai cu mine. De cum eram cu tine. Și nu pot, și nu găsesc cuvinte să spun cum, când…și cat de mult mi-aș dori sa nu mai îmi fie.

Dacă și tu ști cum este acel dor, te rog scapă-mă de el…te implor scapă-mă. Este dorul ăsta un blestem, este o cruce sub care eu, un simplu om, sunt doar o cocoașă și niște brațe care se coboară înainte să apuce să se întindă. Pe care aș vrea nespus să ți-o arunc ție.

Iar dacă tu ști cum este să trăiești cu ființa altuia într-a ta, te rog, smulge-o din mine și las-o să trăiască de una singură. Dă-i înapoi dreptul la simțire! Lasă-mă și pe mine să respir aerul meu, și partea mea de viață. Lasă-mă nici mai mult, nici mai puțin decât exact cum eram înainte de tine. Eram din vârful degetelor până la capătul firelor de păr numai visuri frumoase, dorințe multe de fericire, speranță și tremur de încredere. Doamne, cât de frumoasă eram… Mii de cioburi s-au făcut oglinzile în care iubirea și dorința îmi strigau asta. Acum, este și nu mai este viața mea…

Dacă ști cum este să adormi nopțile sperând că razele dimineții or să topească dorul, știi ce înseamnă să speri zadarnic. Salvează-mă de nesperanța asta! Mă chinuie, mă bântuie, mă aruncă din liniște și mă trântește în frământare. Îmi este dor și nu mai vreau să-mi fie. Cum să-mi iau sufletul și să-l scutur zdravăn ca să curgă din el picătură cu picătură veninul de dor, fructele care m-au gonit cu capul plecat din fericire? Cum să fac fără să îmi reproșeze că l-am lăsat fără ceea ce îi era mai drag? Dacă eu te simt arzând, te văd strălucind, te aud ascultând, tu de ce nu răspunzi gândurilor și simțurilor? De ce nu te întorci spre mine să mă privești dincolo de iubirea trecătoare și să-mi spui ca ești aici lângă mine și că te-ai născut să-mi sorbi de pe buze surplusul de dor?…. Este pentru că ție… ție… nu îți este dor.

Mi-e dor să te știu departe de mine, acolo de unde nu o să te mai întorci niciodată la mine atunci când îmi este greu, și rău, și trist, și urât și imposibil. Mi-e dor să nu te mai simt și să nu te mai vreau atât de aproape. Caut pământul nedescoperit în care să-mi îngrop amintirile și apele care să-mi spele nopțile în care mă cutremur de dor.

Mi-e dor și ma strânge. Mă sufocă și mi-a secat puterile. În vis mă înec cu prezența ta. În realitate, mă sufoc cu lipsa ei. Dorul ăsta mă arde chiar și atunci când stau bine pe picioare. Dacă ai fi departe însă, eu cum m-aș mai putea întoarce la mine cu inima senină?

Scapă-mă de dor și de felul în care îl simt că doare. Dă, Doamne, minte inimii și judecată și scapă-mă de bubele în coji.

Am avut un vis frumos, mai dureros decât toate coșmarurile de până acum: se făcea că nu or sa se mai vindece niciodată. Iar dacă nici timpul nu le scoate de acolo, atunci cine? Atunci cum? Mi-e dor….

         

Leave a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Articolul anterior Articolul următor