Mi-e foarte greu acum sa vorbesc despre iubirea noastra…

Inimă Albastră

Mi-e foarte greu acum sa vorbesc despre iubirea noastra, pentru ca trebuie sa ma intorc in timp la niste vremuri pe care n-am sa le mai pot atinge. Spun unii ca de fiecare data cand ne indragostim, ni se pare ca e prima data si ca este pentru totdeauna. Si totusi, multe iubiri se sting la fel de repede precum apar.

Se spune ca fiecare iubire este speciala. Imi place sa cred ca relatia dintre mine si Alexa a avut cu adevarat ceva special. Sa fi fost felul in care ne-am cunoscut? Felul in care ne vorbeam? Momentele in care ne culegeam unul altuia vorbele de pe buze de parca ne-am fi ghicit gandurile? Poate ca n-am sa stiu niciodata, poate ca nici nu e important sa stiu raspunsul. In mod sigur important era ceea ce simteam unul pentru celalalt in fiecare moment.

Inca mai e important, pentru ca ma „hranesc” cu toate gandurile noastre, cu toate sentimentele care ne uneau, cu toate lucrurile pe care ni le doream. Si ne doream atat de mult sa fim impreuna, atat de mult incat nimic altceva nu mai conta. Aveam momente in care eram atat de increzatori in noi si in iubirea noastra: pe noi nu ne putea desparti nimeni si nimic, desi au fost destui care au incercat. Ne doream sa fim impreuna si sa avem o viata frumoasa, sa imbatranim impreuna si sa ne bucuram de copiii nostri.

Ne-am promis – pentru ca asa ne dictau sufletele – ca nu ne va desparti nimic si ca vom fi impreuna pana la moarte. Dar n-am stiut, n-am vrut sa intelegem si sa acceptam ca moartea nu se petrece atunci cand vrem noi. E adevarat, doar moartea a reusit sa ne desparta… De ce n-am reusit sa implinim aceasta iubire, nu stiu. De ce a trebuit ca o iubire atat de mare sa aduca durere cand noi speram sa aduca doar bucurie, nu stiu. Ce stiu cu siguranta e ca am iubit-o ca pe nimeni altcineva. Am iubit-o mai mult decat pe toti ceilalti oameni importanti din viata mea laolalta. Puteau sa ma paraseasca cu totii, puteau sa ma faca sa sufar… daca eram cu Alexa, nimic altceva nu mai conta. Ea era tot ce-mi trebuia si fara sa-mi dau seama, fara sa ma gandesc prea mult la asta, cred ca am fost un om fericit. Au fost momente cand am simtit ca am aripi sa zbor oriunde doresc, ca am puterea sa ma ridic pana acolo unde mi-as fi dorit.

Toata puterea asta venea din dragostea ce ne unea. Ea imi aducea echilibrul si linistea interioara dupa care tanjisem atat. Ea era bucuria mea, fara ea nu mai pot zambi asa cum o faceam. Observ lucrurile in jurul meu si parca sunt strain de toate, parca nu mai apartin acestei lumi si parca nimic altceva nu mai conteaza. Nu-mi pot stapani lacrimile, pentru ca imi dau seama ca lucrurile n-or sa mai fie cum au fost pana acum. Aveam atata nevoie de ea – si am, acum poate mai mult ca niciodata – simpla ei prezenta imi spunea ca totul e ok. Ea avea mereu o vorba buna pentru mine, chiar si atunci cand eram obosit si nervos.

Stia sa citeasca in mine si sa spuna ceea ce-mi doream ca sa pot gasi puterea de a merge mai departe. Acum, nu mi-a mai ramas decat sa caut aceasta putere in mine. Daca am s-o gasesc nu stiu, dar ma straduiesc.

         

Leave a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Articolul anterior Articolul următor