Blog post

Mi-e foarte greu acum sa vorbesc despre iubirea noastra…

Mi-e foarte greu acum să vorbesc despre iubirea noastră, pentru că trebuie să mă întorc în timp la niște vremuri pe care n-am să le mai pot atinge. Spun unii că de fiecare dată când ne îndrăgostim, ni se pare că e prima dată și că este pentru totdeauna. Și totuși, multe iubiri se sting la fel de repede precum apar.

Se spune că fiecare iubire este specială. Să fi fost felul în care ne-am cunoscut? Felul în care ne vorbeam? Momentele în care ne culegeam unul altuia vorbele de pe buze de parca ne-am fi ghicit gândurile? Poate că n-am să știu niciodată, poate că nici nu e important să știu răspunsul. În mod sigur important era ceea ce simțeam unul pentru celălalt în fiecare moment.

Încă mai e important, pentru că mă „hrănesc” cu toate gândurile noastre, cu toate sentimentele care ne uneau, cu toate lucrurile pe care ni le doream. Și ne doream atât de mult să fim împreună, atât de mult încât nimic altceva nu mai conta. Aveam momente în care eram atât de încrezători în noi și în iubirea noastră: pe noi nu ne putea despărți nimeni și nimic, deși au fost destui care au încercat. Ne doream să fim împreună și să avem o viață frumoasă, să îmbătrânim împreună și să ne bucurăm de copiii noștri.

Ne-am promis – pentru că așa ne dictau sufletele – că nu ne va despărți nimic și că vom fi împreună până la moarte. Dar n-am știut, n-am vrut să înțelegem și să acceptăm că moartea nu se petrece atunci când vrem noi. E adevărat, doar moartea a reușit să ne despartă… De ce n-am reușit să împlinim această iubire, nu știu. De ce a trebuit ca o iubire atât de mare să aducă durere când noi speram să aducă doar bucurie, nu știu. Ce știu cu siguranță e că am iubit-o ca pe nimeni altcineva.

Am iubit-o mai mult decât pe toti ceilalți oameni importanți din viața mea . Puteau să mă părăsească cu toții, puteau să mă facă să sufăr… dacă eram cu ea, nimic altceva nu mai conta. Ea era tot ce-mi trebuia și fără să-mi dau seama, fără să mă gândesc prea mult la asta, cred că am fost un om fericit. Au fost momente când am simțit că am aripi să zbor oriunde doresc, că am puterea să mă ridic până acolo unde mi-aș fi dorit.

Toată puterea asta venea din dragostea ce ne unea. Ea îmi aducea echilibrul și liniștea interioară după care tânjisem atât. Ea era bucuria mea, fără ea nu mai pot zâmbi așa cum o făceam. Observ lucrurile în jurul meu și parcă sunt străin de toate, parcă nu mai aparțin acestei lumi și parcă nimic altceva nu mai contează. Nu-mi pot stăpâni lacrimile, pentru că îmi dau seama că lucrurile n-o să mai fie cum au fost până acum. Aveam atâta nevoie de ea – și am, acum poate mai mult ca niciodată – simpla ei prezență îmi spunea că totul e ok. Ea avea mereu o vorbă bună pentru mine, chiar și atunci când eram obosit și nervos.

Știa să citească în mine și să spună ceea ce-mi doream ca să pot găsi puterea de a merge mai departe. Acum, nu mi-a mai rămas decât să caut această putere în mine. Dacă am s-o găsesc nu știu, dar mă străduiesc.

     

Leave a comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Articolul anterior Articolul următor