Tag

lacrimi de suferinta

Browsing

Durerea e un lucru ciudat în lumea noastră, ciudat dar necesar, ciudat și inexplicabil, ciudat și reprimat. Așa te călești atât fizic cât și moral….e chestia aia care face diferența și care pune sare și piper într-un cotidian previzibil cu situații abrupte.

E semnul că ceva nu e bine, că ceva trebuie schimbat sau că ceva nu mai funcționează just.

Foarte ușor de concluzionat însă nu la fel de edificator de trăit. Durerea fizică te face irascibil, egoist, certareț, veșnic nemulțumit, recalcitrant….cea din interior – te răvășește.

Te duce la stări contradictorii și absolut deloc definitorii pentru propria persoană.

Deviii fără să vrei un mic monstru încăpățânat, orgolios și dornic de răzbunare.

Noi oameni..suntem atât de…atât de neînțeles.

Ne torturăm singuri, învârtim cuțitul în rană deși conștientizăm că ne doare…victimizăm și adorăm să o facem. Iar în loc să ne străduim să diminuăm durerea pe care o purtăm în suflet ,o îngropăm adânc printre chestiile frumoase rămase acolo – o reprimăm cu toate forțele noastre și o multiplicăm la infinit.

Cunoşti sentimentul ăla ciudat că trebuie să faci ceva? Un ”CEVA” nedefinit dar de care eşti convins că ai nevoie așa nepalpabil cum e el, că trebuie să-l faci cât mai repede și fără de care ai impresia mereu că eşti incomplet?

Exact asta simt acum: un mecanism întreg parcă a fost pornit iar eu nu găsesc instrucţiunile de utilizare, sau în orice caz nu ceea ce e necesar în momentul respectiv. Partea proastă e că stă ascuns atât de bine încât nu reuşesc să realizez ce e….și continuă să mă macine, să mă roadă încet pe dinăuntru….poate că e mai bine să mă detașez de-ar fi posibil…

Suntem mereu pe fugă, mereu grăbiți, mereu frenetici în a prinde ceva anume..dar nu ne dăm seama cum timpul zboară iar noi îl irosim nefăcând nimic. Prinși într-o falsă impresie că grăbitul e tocmai pentru a face ceva important, pierdem secunde la fel de importante care rămân însă nefructificate.

Probabil asta e crucea noastră a oamenilor de azi: să intrăm într-un maraton care nu-i al nostru neapărat, sau nici măcar să nu conștientizăm că participăm la unul ..unul care are o linie de sosire etern improbabilă și la care nu reușim nicicând să câștigăm bătălia cu adversarii noștrii cei mai de temut – noi înșine.

Nu mai știu să iubesc. Iartă-mă. M-ai pustiit de dragoste. De iubire. De dor.Am iertat prea multe greșeli din partea ta,greșeli pe care alții le-ar fi pedepsit. Aspru. Dar nu. Eu nu.

Am continuat să te ador. Să îți ador minciunile. Acele minciuni frumoase. Despre cum mă iubești. Despre ce dorești de la mine. Le iubeam. TE iubeam. Dar nu mai pot. Renunț. Renunț la tot ce poartă numele tău, semnătura ta. Vocea ta. Sărutul tău…

Renunț la momentele de plăcere carnală oferite cu ignoranță de tine. Momentele importante pentru mine. Te ascultam…te adoram…te îmbrățișam când aveai nevoie. TU? Zâmbeai când mă vedeai că sufăr, că implor. Zâmbeai cu răutate.

Acum, aș vrea să nu zâmbesc și eu când te văd că ceri milă și iertare. MIE ! Celui pe care l-ai pus la pământ cu toate armele. Arme pe care eu ți le-am oferit. Dar zâmbesc. Și te privesc cum Dumnezeu îți arată cealaltă față a monedei. Te pedepsește cu aceleași cuvinte, cu aceleași fapte cu care la rândul tău m-ai pedepsit pe mine. Pe toți care îți vroiau binele.Care te iubeau.

Plângi. Te rog. Plângi! Vreau să te văd cum suferi și tu. Măcar o dată în viața asta. Chiar dacă nu îmi stă în fire să mă bucur de suferința cuiva, te rog, fă-mi plăcerea și scapă câteva lacrimi măcar. Câteva suspine…câteva vorbe. Vorbește acum, când simți și tu durere. Mai poți? Hai !

Crede-mă că mă doare să te vad așa. Plină de lacrimi. Plină de dorința de a fii iubită. Dar nu pot. Nu pot să te iert. Mi-a ajuns să îți ascult minciunile. Știu că voi suferi IAR. Pentru că asta ești tu : CERI MILĂ DAR NU OFERI ! Eu nu îți mai pot oferi așa ceva. Nu ție. Nici măcar mie. Iartă-ma. Te rog. Măcar acum…