Tag

trist

Browsing

E bine să fii trist uneori. Singur și trist în camera ta întunecată. Când tot cerul este înnorat și lumea a început să adoarmă.

Zilele sunt șterse și gri, iar lumina nu mai ajunge până la pervazul tău. E atât de întuneric încât sufletul tău pare că se închide și deschide, ca o vulvă ce nu mai poate să se controleze, și îți poți auzi propria respirație. Nu mai e nimic pe lume în afară de propria respirație.

Și e grea și grăbită, căci se îneacă în interiorul tău. Ceva s-a lipit acolo și nu îl mai poți îndepărta. Un sentiment de singurătate, o depresie îngrozitoare. Ai vrea să o tai, dar nu ai niciun cuțit suficient de adânc. Moartea s-a instalat la tine în cameră și nu îi mai poți ignora prezența. Numerele toate s-au șters din calendar, iar pe ceas orele nu mai mișcă nicio clipă. E un cadavru în cameră și bănuiești că e al tău, dar mintea încă se mișcă deasupra. Materia e groasă și înnecăcioasă și aproape că nu poți să treci prin ea.

Degetele nu ți se pot mișca să îndepărteze valurile de aer care s-au oprit. Un ochi clipește în întuneric, și crezi că ai înnebunit. E un singur zgomot acum, al pleoapelor care se lipesc. Lumea s-a oprit în loc și vrei să crezi că nu ai să te trezești când pornește din nou. Corpul tău a rămas undeva în urmă, blocat în bula de materie. Moartea toată a invadat în cameră și te plimbi ca o casă goală prin orașul greșit. Nimic nu mai poate face legătura cu tine, căci te-ai desfăcut de tot.

Dacă ar fi să mai întind o mână înapoi, ar fi lipsită de degete, și nu aș putea să mai prind dragostea dintre noi.

La naiba, nu mai sta acolo așteptând ca ea să te sune. Du-te după ea pentru că asta ar trebui să faci când iubești pe cineva, nu să aștepți să-ți dea ea un semn care ar putea să nu vină niciodată.Până nu e prea târziu…

Nu lăsa oamenii să fie o simplă întâmplare pentru tine. Ea nu este o nenorocită de emisiune TV sau o tornadă care ți se întâmplă. Sunt oameni pe care poate i-aș fi iubit dacă s-ar fi urcat într-un avion sau ar fi alergat pe stradă după mine sau m-ar fi sunat beți la 4 noaptea pentru că trebuia să-mi vorbească chiar atunci și pentru că nu vroiau să regrete asta. Chiar dacă sunt poate singura persoană care face lucruri nebunești pentru alții ce nu ar da doi bani pe asta sau nu s-ar comporta ca niște idioți sau să fie complet vulnerabili și onești.

Să faci pe cineva să se îndrăgostească de tine este ușor și nu poți să stai acolo speriat, respirând în telefon. Nu este idea tuturor despre ce este dragostea, dar este ceea ce cred eu că ar trebui să fie, pentru că eu așa fac. Așa că du-te strigă-i dragostea ta, și fii cu ea în moduri în care contează pentru că asta este frumos și este generos și asta înseamnă să iubești pe cineva. Este nepoliticos și nesigur, dar nu contează.

În fiecare zi, fiecare din noi își creează propriul destin. Unii scriu poezii, alții scriu articole pe bloguri, alții sădesc un pom. Fiecare e un creator care își exprimă prin creațiile sale dragostea și trăirile sale. Dragostea, cum a sugerat și Moliere , este cel mai puternic sentiment din univers, însă eu consider că inteligența nu este mai puțin importantă. Fără inteligență am fi incapabili de a crea ceva, am fi incapabili de a exprima sentimentele și trăirile noastre.

Dragostea este sentimentul nostru, este starea noastră sufletească, iar inteligența materializează acest sentiment prin creație. Astfel inteligența devine un punctul de tranziție dintre dragoste și creație. Revenind , viața fără dragoste nu ar fi viață, iar dragostea fără creație nu ar mai fi dragoste.

Viață, dragoste și creație; par a fi simple cuvinte cu un sens ușor descifrabil, însă aceste cuvinte conțin întregul sens al existenței noastre!

Nu știu ce să-ți spun, nu știu la ce să mă gândesc, mi-e rușine de propriile mele gânduri, aș vrea să mă ascund, dar nu am unde, aș vrea să mă destăinui, dar nu am cui.

Las soarta să hotărască – calc peste conștiința mea și îți scriu. Îți scriu… tocmai ție, tu care ar trebui să-mi cunoști cel mai puțin gândurile, vei afla ceva ce mie mi se pare ciudat, straniu. Eu sunt un fir de nisip din imensul deșert al vieții și aș vrea ca vântul să-l legene pe aripile sale, punându-l în grădina ta.

De dragul tău m-aș face floare, aș înflori lângă fereastra ta, ți-aș dărui mireasma sufletului meu, te-aș adormi, iar apoi te-aș preface în țărână în care-mi înfing rădăcinile.

Nu mă iubești și cu toate astea eu te iubesc. Nu am nici o șansă de la tine. Cu fiecare gest încerci să mă jignești; iar atunci eu îmi aud bătăile inimii care sună asemenea ciocanului la poarta vieții.

Uneori privirea ta mă pătrunde până în măduva oaselor, mă cutremur și îmi vine să fug de sub vraja ta, dar nu pot, picioarele îmi sunt înțepenite, buzele nu mai pot să scoată nici un cuvânt. Aș vrea sa te uit, dar fiecare melodie fiecare dans îmi amintește de tine. Trăiești în mine, ești o părticică esențială a sufletului meu de care nu, nu mă pot despărți niciodată, niciodată.

Dacă mi-ai spune că știi ce însemni pentru mine … ți-aș spune că minți… Deoarece nimeni pe inima mea mâna nu pune ca s-o întrebe: ‘Ce simți?’ Ce simt pentru tine e încă mister și n-am reușit să pătrund în el .Dar știu că așa cum o rază de soare dezvăluie și cea mai mică parte din mare.

Așa și tu dezvălui în mine sentimentul ce-l simt pentru tine. Mă bucur că exiști în viața mea, ești tot ce mi-am dorit cândva. Un sprijin, o mână de ajutor, o bucurie pe-al vieții coridor… se va împlini oare visul meu?

Uităm că avem prieteni, uităm că suntem prieteni. Ne cufundăm în propriile gânduri…

Și totuși… Atunci când ne reamintim că nu suntem singuri, problemelor ce păreau de nerezolvat li se conturează o rezolvare, sentimentelor ce păreau sufocante li se găsește alinare pentru simplul fapt că ne dăm seama că avem pe cineva lângă noi.

Cineva spunea că prietenii reprezintă a doua familie, familie în care dragostea este necondiționată, bucuriile se împărtășesc, iar necazurile se înjumătățesc între prieteni pentru a putea fi suportate mai ușor. Una din cele mai mari bucurii ale acestei vieți este prietenia și una din bucuriile prieteniei este de a avea cui încredința o taină. Prietenia este poate faptul esențial al vieții.

Nu ai nevoie de o mie de prieteni, ca să te simți bine. Nu ai nevoie de prea multe cuvinte, ca să te simți încurajat … Tot ceea ce îți trebuie este ca prietenii tăi să fie lângă tine, atunci când ai cea mai mare nevoie de ei.

Nu pot să-ți dau soluții pentru toate problemele pe care viata ți le pune în față, dar pot să te ascult și să căutam împreună, o cale de rezolvare. Pentru mine asta înseamnă să-ți fiu prieten!Nu o să pot niciodată să-ți schimb trecutul, nici să-ți ghicesc viitorul, însă pot face ca prezentul să fie extraordinar.

Voi fi lângă tine, ori de câte ori vei avea nevoie, chiar și fără să-mi ceri acest lucru.Nu pot să accept să te împiedici în obstacolele vieții, căci voi fi întotdeauna lângă tine și îți voi oferi protecția mea. Te voi ajuta să nu cazi, te voi învăța să te ridici!Pentru a-ți fi prieten, nu trebuie să-ți spun cine ești sau cum trebuie să fii, ci te voi iubi așa cum ești.

Un gând împărtășit… un vis împlinit… o dorință trăită… tristețe alinată… speranță…Prietenia.

Prietenii adevărați nu vor nimic de la tine, în afara faptului că vor sa fie lângă tine, să se simta bine în prezența ta.

Când nimic nu este ceea ce vrei, când vrei să devii cine vrei dar nu poți, când ai tot dar de fapt nu ai nimic, când nimic nu se întâmplă, când lacrimile îți curg pe obraz și nu poți schimba nimic, acceptă trecutul așa cum este el pentru a putea să te bucuri de prezent.

Nimic din tot ce vei vrea să începi nu poate fi început, nimic din ce vrei să repari nu poate fi reparat, pentru că toate încep de la tine. Începe cu tine și vei începe să trăiești!

Trecutul este o parte din tine, care îți aparține cu toate lucrurile bune sau rele care ți s-au întâmplat. Nu poți să negi timpul care s-a scurs și nici rezultatul faptelor tale. Ești singurul în măsură să se judece pe sine. Sunt etape din trecut pe care ai vrea să le ștergi. Și nu mă refer la cele de care te rușinezi ci la cele în care te-au durut, acolo unde te-ai simțit la pământ. La acele momente în care ai simțit că ramâi fără aer, când ți-ai simțit inima ți se frânge și un val de căldură îți umple corpul.

Când suntem în competiţie nu recunoaştem darul unic care suntem şi darul unic al celorlaţi. Ne micşorăm pe noi, micşorăm pe ceilalţi, omorâm posibilităţi de a crea mai mult şi de a contribui unii altora. Competiţia înseamnă că ne vedem separaţi de ceilalţi şi înseamnă că nu primim contribuţia celorlalţi. Un mod diferit de competiţie, care este de fapt modul care creează posibilităţi mai mari, este competiţia cu noi înşine.

Noi suntem singurii cu care putem competiţiona cu adevărat. Noi ne putem depăşi pe noi în ceea ce alegem să fim, să creăm, să avem şi să generăm. Şi, la fel, noi suntem singurii care ne putem opri din a fi TOT ceea ce putem fi. Avem darul minunat al ALEGERII. Putem alege separare, competiţie, distrugere de posibilităţi sau putem alege includere, contribuţie, posibilităţi mai mari pentru noi şi pentru toţi cei din jur. Ce vrei tu să alegi şi să contribui vieţii tale şi lumii? Adevăr?!

Au venit alte momente și alte momente iar în final ai decis că nu vrei să retrăiești o drama continuă și le-ai ascuns undeva în străfundul tau crezând că nu vor mai ieși niciodată la suprafață sau că totul va rămâne undeva în timp ca o afacere de încheiat între tine și Dumnezeu.

Uneori plâng, atunci când nu mă vede nimeni…..și mă ascund de oameni că ei să nu-mi vadă lacrimile…. Plâng pentru un vis care s-a împlinit dar a fost prea scurt….sau plâng pentru că e prea târziu să-mi realizez visul… nu-mi spune, știu părerea ta: “niciodată nu e prea târziu”…

Din păcate, există un prea târziu. L-am trăit și încă-l mai trăiesc. Până când oare? Cine știe?! Fiecare om își are propria sa Soartă. Și tu și eu, ne avem propria Soartă de care nu putem scăpa orice vom face. Nu uita că există o diferență între Soartă și Destin. La un moment dat le-am confundat. Am crezut că dacă până la un moment dat mi-am croit singur Destinul, așa cum a fost el, pot să fac același lucru și cu Soarta mea. Și-am fost lăsat să ajung undeva sus, într-un loc de unde am putut vedea FERICIREA. Și atunci când am întins mâna, atunci când ți-am strigat numele, am fost lăsat să cad. Să cunosc căderea și decăderea, să cunosc durerea, să cunosc singurătatea, să cunosc SOARTA. Să o privesc în ochi și să-mi șterg lacrimile. Să-i spun, nu fals ci din toată inima, “Iartă-mă surioară pentru că am uitat că existi.”…

Și apoi, apoi să-mi închid durerea undeva în străfundurile sufletului meu, într-un loc ascuns. S-o rog să-mi păzească durerea și să nu o mai lase niciodată să iasă la lumină. Dar oare va putea ea să faca una ca asta? Cine știe ce va fi în viitor? Poate că va veni o vreme în care mă vei uita sau poate vom rămâne amandoi undeva, într-un timp în care viețile noastre se vor intersecta din când în când. Sau poate, cine știe?… Poate că-ți vei aduce aminte de mine doar ca de o greșală, uitând totul, așa cum ai făcut până acum.

Nu e un reproș. E viața ta. Viața ta construită pe decizii, pe hotărâri și nu pe sentimente. Nu e cazul să îți arăt eu aici care a fost viața ta… Privește în urmă ta și, dacă vei putea fi obiectivă, îmi vei da dreptate. Teama ta de viață, în general, te-a făcut să-ți construiești o lume din decizii: sș decizi cu cine poți să fii, cu cine nu, ce să faci, ce să nu faci, când să faci ceva și când nu… Nu, nu e un reproș. Și sper că măcar de acum înainte să nu auzi din gura mea nici un fel de reproș. La rându-mi am decis să mă supun hotărârilor tale, oricare ar fi ele. Chiar și hotărârilor tale nerostite sau spuse de departe… Deja la ora asta îmi e rușine să dau ochii cu tine. Pentru că am încercat să ma pun în locul tău și mi-am dat seama cât de mult a trebuit să mă suporți, să încerci să faci totul, în ultima vreme, ca să nu mă ranești. Ai avut grijă sa nu sufăr, atât cât ai putut, fără a-ți călca propriile decizii.

Nu știu dacă vreodată vor exista cuvinte suficiente ca să-ți mulțumesc pentru răbdarea ce-ai avut-o cu mine. De altfel, cuvintele ar fi inutile… Între noi a fost, la un moment dat, ceva mai mult decât un simplu cuvânt sau o inșiruire de cuvinte… Trăim într-o lume mult prea materialistă în care mi-am dorit ca visele să poată fi atinse. În care am încercat să dau aripi viselor și să le-nvăț să zboare. Să zboare undeva, dincolo de răutatea oamenilor, dincolo de durere, dincolo de orice barieră…  În general oamenilor le este frica să se gândească la suflet. Ne este greu să ne gândim că sufletul poate fi atins și rănit, ne este greu să înțelegem că sufletul doare.

Cum poate să doară ceva ce nu se vede? E cumplit să simți, atunci când ești aruncat de Soartă în rândul celor învinși, acel gol în suflet. Doamne cât de dureros și pustiitor poate fi golul din suflet… atât de pustiitor încât îți dorești să dispari pentru o vreme sau pentru totdeauna sau îți dorești să adormi iar când te trezești să nu îți amintești nimic. Cât de cumplit este să te trezești dimineața cu goliciunea în suflet. Cât de frumos este, însa, să te trezești cu sufletul plin….de trăiri unice, de sarutări, de mângâieri. Mi-e teamă de necunoscut… Mi-e frică de urmări… Încerc însă să nu arăt nimanui cât de teamă îmi este… Și nimeni nu va vedea teama acolo unde i se va arăta zâmbet…

Uneori visez că trăiesc într-un loc în care oameni sunt buni, copacii sunt verzi iar cerul e albastru… Visez că sunt la mal și că te țin de mână… Visez că sunt în varf de munte, sus, deasupra tuturor și te aștept să vii… Visez… Și tu mi-ai spus că visez mult prea mult … Și dacă visele încep să doară și ele, ce o să mă fac atunci?… Voi înceta să visez?… Cu ce greșesc că visez și că încerc să dau viață viselor mele?..Tresar și nu știu dacă e vis sau realitate ceea ce se întamplă cu mine… Poate e realitatea unei alte vieți… Poate eu sunt altul… Poate că nimic din ce am crezut că s-a petrecut nu s-a întâmplat cu adevărat. Poate că totul a fost doar un vis într-un alt vis… Mi-e greu să-ți explic asta… Mi-e greu să mi-o explic și mie. Și oricum, ce rost își au explicațiile când efectul e același? Dar dincolo de efect, există un suflet

Și mă doare… Încă… Pentru totdeauna… Undeva…Dincolo de tot ce a fost, este și va fi…

De ce să fii trist când să fii fericit este atât de simplu? De ce să lovești când poți să mângâi?

De ce să țipi când poți să discuți liniștit ? De ce să fii morocănos când poți să zâmbești și să fii amabil? De ce să tai când poți să crești? De ce să arunci când poți să ai grijă?De ce să fugi când poți să admiri peisajul?De ce să menții distanța când poți să îmbrățișezi? De ce să fii orgolios când poți să apreciezi? De ce să-ți complici viața când poți să ți-o faci mai frumoasă? De ce să urăști când poți să iubești? De ce ?

De ce trebuie să doară,de ce e nevoie de clipe grele,pentru ca oamenii să arate că încă mai ştiu să fie solidari,să arate că încă mai știu să fie… oameni și să le pese de aproapele lor?… de ce nu putem face asta mereu?… de ce trebuie mereu plătit un „tribut„?

Nu prea sunt multe de spus sau orice și oricum s-ar spune, vidul rămâne același, iar cuvintele sunt de prisos.

N-am învățat… nici n-am vrut să-nvățăm că totul are un „termen de valabilitate„… că nimic nu e veșnic. N-am învățat cum să ne despărțim de cineva drag, pentru că nu există un manual, nu există cuvinte care să ne panseze rănile, culori care să ne umple abisul din inimă, gânduri care să ne limpezească haosul din minte… să înțelegem de ce tocmai…?

Și-au trebuit să plece ei… ca să aflați că atunci când te desparți de o ființă dragă… durerea e atât de vie încât o poți atinge. Și au plecat… și au luat și căldura, și albastrul, și sufletul celor dragi. Au lăsat frig, o pătură de nori gri și un spațiu gol într-o zi de octombrie… și i-a lăsat să se obișnuiască cu ele.

Viața v-a despărțit,dar voi o veți purta în suflet mereu…