Târziu în noapte , somnul nu vrea să te răpească.. nu vrea să te ducă pe aripile inconștiente ale subconștientului viselor.. și.. stai.. privești în neant iar pentru o secundă nu te gândești la nimic. De fapt nu e o secundă… e o subunitate atât de infim măsurabilă încât abia o conștientizezi ca un moment de gol.. un gol relaxant și ciudat deopotrivă.
Am auzit recent că noi oamenii ne hrănim cu energie. Energie ce poate fi de două tipuri – celebra dualitate indubitabilă – energie pozitivă și negativă. Noi oamenii ca și entități absorbim cu nesaț energia din jurul nostru însă nu o filtrăm ,o luăm de-a valma ,o înghițim ca niște nesătui și ne alimentăm sufletul cu răutate fără să conștientizăm. Suntem niște aspiratoare flămânde care se hrănesc rănind, certând, insuflând neîncredere și determinând oamenii să se autosubestimeze…. golim pe cei din jur de orice forță și ne hrănim cu nesaț ego-ul .
Partea proastă e că nu știm să luăm din univers ce ne trebuie.. nu absorbim optimism, bunătate, empatie… sunt prea monotone pentru noi. Uităm să ajutăm necondiționat, uităm să iubim, uităm să împărtășim fericirea. Devenim butoaie de pulbere de ură, dispreț, hoție, răutate gata să explodeze la cel mai mic stimul extern.
Și când eliberăm taifunul din noi ,rămânem stupefiați de tot: de ce am devenit, de ce am făcut.. nu ne mai identificăm cu ochii goi și reci care ne fixează în oglinda din fața noastră.
Noi uităm până și să ne folosim simțurile… și e o chestie atât de banală! Când ai închis ultima oară ochii și ai ascultat … atât.. să asculți liniștea, să auzi foșnetul frunzelor, să auzi versurile unei melodii ce te unge pe suflet? Sau când ai îndrăznit ultima oară să guști zăpada… să o guști ca atunci când erai mic, inocent și când te bucurai de lucrurile mărunte dar atât de frumoase? Să o simți udă , rece și aspra pe papilele tale gustative?
Sau..când ai mai simțit mirosul iernii , aerul rece și tăios al unei zile banale de ianuarie? Ai măcar 20 de ierni la activ dar niciuna nu a fost mai tristă ca ultimele 4 cel puțin.
De ochi nici nu mai pomenesc.. ni -i aruncăm pe tot felul de kitsch-uri dar uităm să ne uităm… sa te uiți spre cer să vezi cum cerul cerne ceva alb.. ce parcă nu ai mai văzut în viața ta, niște chestii minuscule de o dantelă atât de bine elaborată în perfecțiunea ei și totuși atât de efemeră..
Fă un efort de imaginație și unește tot ceea ce ai simțit: vizual, gustativ, olfactiv, tactil… nu -i așa că e frumos? E atât de simplu! Trebuie doar să reduci totul la simplitate, la lucruri mărunte dar care te aduc mai aproape de fericirea spre care aspirăm cu toții.
Descoperă totul din nou, descoperă-te pe tine … sau măcar încearcă. Ai să vezi că totul prinde încet culoare. Tu ești pictorul tabloului tău. Nimeni altcineva. Îndrăznește să dai frâu liber imaginației și șterge cuvântul limită din memoria ta. Atât nu uita: să fii împăcat cu tine.

Write A Comment

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.