Toate tristețile noastre au rădăcini în timp.

Toate tristețile noastre au rădăcini în timp. Timpul e vinovat de tot ceea ce simțim. Timpul schimbă tot.

Perioade din viață în care aștepți și nu se întâmplă nimic. Perioade în care trăiești și nu-ți dai seama cât de repede se întâmplă totul în jur, cât de repede se întâmplă ceva cu tine.

Schimbări chiar și atunci când nu le dorești. Momente magice care durează prea puțin. Atâtea sentimente de care, parcă, nu apuci să te bucuri. Pierderi inutile de vreme pentru lucruri care nu folosesc nimănui. Oameni care vin și nu mai pleacă, oameni care pleacă și nu mai vin.

Lumea e atât de mică când ești copil! Timpul parcă nici nu trece; crezi că tot ce începi nu se poate termina vreodată. Tot ce ai e exact cât ai nevoie și nu știi să-ți dorești mai mult. Ești stăpân pe tot ce știi și pe tot ce ai. Nimic nu e complicat pentru că nu ai conștiința trecerii timpului.

Crezi că timpul te-a uitat pe dinafara lui până când te trezești, și privind înapoi, îți dai seama câte lucruri nu-ți mai amintești; câți oameni și clipe ai uitat; câte perioade au fost sau ai așteptat. Întorci capul în timp și privești cum se derulează, în fața ta, un film alb-negru mut, întrerupt, neclar, în care personajul principal îți seamănă atât de bine, dar ți-e aproape imposibil să-l recunoști. O poveste pe care o spui așa cum îți mai amintești, fără să mai poți înțelege motivele de atunci; fără explicații sau legături, fără să simți altceva decât nostalgia imaginilor care îți revin. Și gândul dureros că ai fost tu acolo și cât de repede ești azi.

Trecerea timpului ne învață cum nimic nu durează; cum totul se schimbă mereu; cât suntem de fragili și inutili și cât de puternici ne credem; cât de frică ne este de tot ce nu putem controla, de tot ce nu putem înțelege și stăpâni; cum nici clipele grele, nici cele bune nu țin atât cât am vrea; cum pierdem din vedere ceea ce e important pentru noi și ne rătăcim spre lucruri care nu contează, doar ca să revenim la ce a fost.

Cum ne întoarcem, după lungi călătorii căutând nimicuri, spre oamenii care ne confirmă existența. Căci oamenii, pentru și lângă care existăm, rămân singurele dovezi că am trăit cândva. Acei oameni care ne așteaptă, care ne iubesc, care ne învață, care ne disprețuiesc, care ne judecă și nu ne tolerează, care ar vrea să ne schimbe sau să fie toată viata lângă noi. Acești oameni pe care îi vedem, dar nu le vorbim pentru că gândurile noastre sunt altundeva; acești oameni care ar face orice să ne vadă bine; acești oameni care ne zâmbesc și nu știm de ce, acești oameni pe care nu te mai saturi să-i cunoști…

Toți oamenii care te-au ținut minte, vorbesc și vor povesti despre tine, de rău sau de bine, de ce ai însemnat sau nu pentru ei…Acele amintiri, dulci sau amare, ale altora despre noi, e tot ce ceea rămâne din ce am fost cândva…

Articolul anterior Articolul următor